acasa

pana nu demult acasa era un cuvant care ma punea in incurcatura. acasa insemna o garsoniera de undeva din bucuresti dar si locul unde am crescut in brasov. acum acasa a revenit la un singur loc. am plecat din cel de-al patrulea oras in care am locuit pana acum si in curand ma voi indrepta inspre al cincelea. ultima saptamana a fost plina de facut bagaje, curatenii generale in mai multe faze si repetate drumuri intre bucuresti si brasov. a trecut asa de repede incat nici nu am putut sa trag linie, sa stau sa ma gandesc ce a fost, cum a fost, cu ce plec din bucuresti. de altfel, nici nu imi sta in fire sa fac asa ceva. nu pot sa trag concluzii din mers, sa fac bilanturi, sa contorizez. si, cine stie, poate ca ma voi intoarce in capitala.

dar, totusi, incerc un bilant neinchegat din firimiturile pe care le-am cules in pauzele de tigara dintre mutarile din ultima saptamana:

mi-ar placea tare mult ca si acolo unde ma duc sa stau la un etaj superior. pana acum peste tot am locuit sus, fara sa fi urmarit ca scop precis asta.

ii doresc orasului din care am plecat un rau mai mare (care sa si curga) si mult, mult aer. si sa isi pastreze dezordinea, pentru ca este singurul lucru original pe care il are. zicea un nene pe care il citeam saptamana trecuta ca tramvaiul a fost unul din cele mai importante elemente de control social introduse in urbanismul sec. 19. ca saracii au putut fi luati din centru si pusi la periferie, si totusi puteau sa ajunga la locurile de munca la costuri minime. in bucuresti trebuie sa schimbi tramvai, metrou, autobuz si inca alte cateva mijloace mai exotice de transport ca sa ajungi undeva. si iti ia tot atata ca si daca ai merge din bucuresti in brasov. si te epuizeaza. fizic si psihic. daca lucrezi, ajungi acasa o leguma, seara, tarziu. si dimineata o iei de la capat, cu cearcanele pana la buric. si da, asta e cumva partea buna. din toata nebunia asta orasul traieste si oamenii se zbat acolo sa le fie mai bine. si se zbat mult. eu nu am vazut nicaieri o vanzoleala mai mare la 40 de grade ca in bucuresti. parca si batranii sfideaza si caldura si agitatia si praful si saracia. sunt mai urati, arata la 60 de ani cum arata altii la 80, dar sunt activi, stiu unde locuiesc si cum trebuie sa se poarte, injura, dau din coate si se ratoiesc la tineri. da, vreau ca bucurestenii sa ramana blazati, asa cum sunt, cu acea “rupere” a lor. poate ar fi bine sa devina putin mai curati, n-ar strica, dar si asta e discutabil. macar asa acum o sa zambesc de fiecare data cand ma gandesc la obor, la “telefoane baietii, telefoane” si la sobolanii de dimensiuni respectabile pe care ii vedeam de fiecare data pe sub tarabe. nu stiu de ce, dar eu nu vreau romani mandri de arhitectura lor, mandri de orasul lor, mandri de… sau sa fie mandri, dar sa nu fie o mandrie competitiva (desi de multe ori si eu sunt mandru de locul de unde vin, sau de un loc care mi-e drag, sau de numele care e trecut la rubrica nationalitate in buletin). e prea complicat ca sa pot explica, dar cred ca se rezuma bine in “a city we love to hate”, care poate fi transpusa si in we love to hate ourselves si, de ce nu, in we love to hate everything.

in bucuresti am fost si la bal, si la spital (de mai multe ori), m-am enervat ingrozitor dar mi-a si placut sa ma plimb aiurea. si asta m-a linistit. si o sa imi fie dor de oras, de asta sunt sigur. pentru ca si acum cred ca nu l-am inteles, ca poate tocmai dezordinea aia m-a coplesit si nu m-a lasat sa imi fac o parere.

poate daca nu o sa traga pestii saptamana asta o sa am timp sa imi fac o parere si o sa revin saptamana viitoare. daca nu, atunci cam la atat se poate rezuma despartirea. in cuvinte.

oarecum off topic. intr-un timp in care toata lumea e obsedata sa slabeasca, cum sa faci sa te ingrasi? eu nu pot, oricat incerc. poate era din vina bucurestiului. dar cred ca saracul a fost invinuit de multe, nu ii mai pun si asta in carca.