ma ocup cu asta, acum, probabil din cauza intregii literaturi care-mi consuma vederea spre sfarsitul anului. de cateva zile incoace internetul e plin de retrospective, iar faptul ca trecem la un an cu doua cifre relevante… pune si mai multa presiune. in alte zile as fi in stare sa gasesc lucruri mai interesante, as investi mai bine lumina, as arde imagini mai utile pe retina, dar ma uit la doua realizari din spate, liceul si facultatea, iar prima mi se pare mai importanta. nu prefer niciun motiv. incerc sa gasesc cate o explicatie, dar pe fiecare mai bine as tacea-o. poate ca a trecut suficient de mult timp.
pe un carton cu fotografia fiecaruia dintre colegii de clasa ne-au scris ceva motivational, alchimistic: “mergi drept inainte…” am uitat, imediat, sa-l caut. asa, deci: “mergi drept inainte si daca drumul pe care mergi nu exista, fii sigur ca Dumnezeu il va crea intr-adins pentru a-ti rasplati indrazneala”. pe verso s-a semnat fiecare, nu toti, cine a vrut la cine a vrut. daca era sa ne votam ‘cel mai probabil sa reuseasca pana in 2010″ cu siguranta ar fi adunat cineva doua voturi. unul ar fi trisat, sau doi, foarte multe invidoase s-ar fi votat pe sine, altele ar fi facut schimb de amabilitati, dar cativa, sunt sigur, si-ar fi sacrificat increderea in sine de dragul unuia dintre colegi. din cati eram s-ar fi gasit cineva cu o aura de succes seducatoare. trebuie sa fie cineva care sa fi inspirat curaj, incredere inca de atunci, macar sa pacaleasca.
se astepta cineva sa reusesc eu ceva pana acum? nu, eu jucam baschet si ma ducea capul. sa nu ma duca capul pentru altul, sa ma duca pentru mine? bine ca ma duce, totusi. nu mai joc baschet, aia care s-au tinut n-au ajuns oricum departe. e bine ca nu mi se scurg ochii de invidie dupa telefonul unui fost coleg in mall, bine ca pe google apar in mai mult de 2 rezultate. si bine ca reusesc sa schimb gandurile atat de repede, bine ca nu pot sa tin pasul cu ele. bine ca reusesc sa schimb cate-o persoana, e foarte bine asta. chiar daca n-am reusit sa public nicio decat o lucrare academica/anemica. mai e bine ca am rafinat un pic la mine fata de liceu si ca nu am fost nevoit sa schimb. ca am construit, chiar daca spre alta directie decat cea pe care o intepam atunci.
si nu am lansat un joc online, desi avusesem ideea asta in facultate si inca o mai am. piata nu poate fi plina, poate doar competitiva.
daca insist sa fac un bilant, o sa ies in pierdere. chiar daca e normal, nu o sa visez niciodata in jos. as vrea sa ma opresc.
cand am scos in sfarsit surogatul nostru de album de liceu (dar e bine ca il avem si pe ala), aflu ca indemnul de pe carton e mai bine formulat fara modificari. are sens atunci cand pleci sa descoperi o lume noua, nu cand mai ai putin pana la examenul de bacalaureat. nu premiaza incapatanarea de a merge pe un drum (oricare ar fi el) ci credinta (in rostul tau pe lume, in expeditia pe care o promiti, in mai bine, probabil). mai cred ca tine de potentialul implinirii oricarei ambitii intr-un fel sau altul. e intr-adevar mai bun indemnul de a “pluti” decat cel de a “merge”, pentru ca se intampla in mai multe feluri decat exista pasi. si cu siguranta e mai bine spus de regina isabella decat de un fotograf care se ocupa cu anuare, chiar daca n-am fost colegi cu cristofor columb.
Liceul pentru mine oricum e acum un fel de punct de plecare in ritualurile de trecere care s-au tot derulat intr-un ritm haotic de mine ales constient sau nu si deci extrem de relevant si viu in “aici si acum”-ul propriu. Si ca si remarca … pare ca atunci cand vorbesti de ceea ce ai facut sau nu te adresezi unei/unor persoane anume. Stii cine sunt?
nu, doar pare. cu niste exercitiu, am ajuns sa scriu si fictiune
eu cu un pic de exercitiu am ajuns sa citesc si printre gandurile oamenilor, nu doar printre randuri
, dar ok poate vorbesti scriitoriceste