l-am intalnit intamplator la cafea si i-am propus sa mergem pe malul dunarii pentru o jumatate de ora, inainte de a manca. cand am ajuns pe mal, i-am zis ca este ca si cum ar curge prin fata noastra toate lacrimile oraselor prin care trece raul. este din tara lui rumi, isi ia notitele de la cursuri in persana, scriind din dreapta spre stanga, si totusi i-a placut. mie mi s-a parut incredibil de siropos imediat ce am spus-o si mi s-a facut rusine. dupa care el mi-a spus despre prima lui tentativa de sinucidere. am tacut pentru o perioada si i-am raspuns ca de obicei cei care incearca o data si nu reusesc vor mai incerca si a doua oara. nu stiam ce altceva sa spun. mi-a dat dreptate.

am continuat pe malul raului pana la piata, unde am mancat. am cheltuit incredibil de mult pentru o masa de pranz, dar parca nu conta. imi povestea despre metodele de prelucrare a fierului si specula asupra vechimii cladirii. mi-a spus ca sudura este o tehnica relativ moderna si a facut multe poze in interiorul cladirii. in timpul mesei se mai pierdea din cand in cand si se uita in gol, cu ochi sticlosi. atunci maxilarul i se bloca si nu mai putea sa mestece. dar isi revenea daca incercam sa il reintroduc intr-o conversatie despre arhitectura.

dupa masa am trecut podul si am mers in biserica care este sapata in stanca. era liniste. a facut poze, cruce nu a facut. nu crede, nici macar in dumnezeul lui, in fata caruia te pui in genunchi, cu fruntea la pamant. in schimb, stie ca nu se mai poate intoarce acasa si mai stie ca poate nu isi va mai vedea familia niciodata. nu l-am intrebat niciodata prea multe despre el, am ascultat doar ce spunea. stiam ca privirea i se va mai bloca de multe ori de acum incolo intr-un punct fix in spatiu, dar dupa acele cateva ore stiam ca era mai bine dispus decat fusese inainte. cand ne-am intors la camin mi-a spus “thank you for the wonderful afternoon”, cu o politete care, din nou, m-a facut sa ma simt prost. dar stiu si ca era sincer, pentru ca era a doua oara cand trecea in partea cealalta a orasului. prima oara fusese atunci cand a mers la biroul de imigrari pentru a primi dreptul de sedere.

sau, sa nu poti face asta. sa fii in mijlocul raului, pe o furtuna de august. langa tine sa intre fulgerul in apa si sa iti dai seama ca daca cumva coaja ta de nuca se va rasturna povestea va primi un sfarsit prematur. sa ai doar un kilometru intre tine si pamant, dar sa nu poti face nimic altceva decat sa stai cuminte si sa te lasi dus de valurile care au devenit in cateva minute mai mari decat le-ai vazut vreodata. si sa speri in acea regula care nu lasa ploile de vara sa dureze mai mult de jumatete de ora. pentru ca intr-o ora s-ar intuneca, si pe dunare nu a pus nimeni becuri pentru pescari intarziati.

mi se pare incredibil ca acum ma urc intr-un “tren urban”, un metrou de suprafata, ma duc jumatate de ora intr-o directie oarecare si ma pun pe un mal al dunarii unde am in fata acelasi peisaj la care inainte visam un an intreg. si senzatia e aceeasi.

joe 2 este un tip care ar putea deveni influent, tot din new york. este mult mai tanar decat joe 1. astazi dupa-masa mi-a povestit pe malul dunarii despre scurta lui experienta dintr-un fel de oras utopic, o comunitate retrasa creata pe principii arhitecturale ale orasului ideal (circular, parca). mi-a povestit despre asta in sila, ca despre o experienta cumva mincinoasa, care l-a facut sa isi piarda cateva luni bune din viata. these fucking hippies, tot repeta si scuipa in dunare. am inteles ca vrea lumea reala, de aici.

in budapesta au reaparut la toate gurile de metrou vanzatorii ambulanti (ca in bucuresti, de altfel). au baterii, sosete, ceapa, ardei si covrigi. unii au si ceasuri sau aparate foto. altii au boxe puternice, un microfon si o chitara, plus o poveste despre dumnezeu cel bun care va veni cu salvarea din infernul de aici. in budapesta la gurile de metrou se moare (spre deosebire de bucuresti), pentru ca aici se refugiaza toti oamenii fara adapost in timpul noptii, atunci cand e frig. in budapesta se strang toate fetele triste ale europei de est, pentru ca aici este capitala filmelor porno a europei. in budapesta multa lume se uita urat la tine daca vorbesti o limba straina cu voce tare. in budapesta cam toata lumea are un sentiment de vina “colectiva” care credeam ca este specific doar locului de unde vin. in budapesta gasesti un mcdonalds la fiecare kilometru. budapesta este un oras superb.

legatura este ca joe 1 a avut de-a face (desi acum o critica) cu strategia aplicata budapestei (printre multe alte orase). capital volatil, care acum a plecat. budapesta, chiar inaintea bucurestiului, a fost fortata sa se imprumute de la institutia sora a bancii mondiale, fondul monetar international, iar acum se intoarce la nivelul inceputului anilor 90, cu micile tarabe cu vanzatori ambulanti, cu lucratorii zilieri, cu mai multa politie, cu mai putin turism. joe 2 vrea lumea reala si nu mai crede in utopii. those fucking hippies nu au o solutie, degeaba fac ei orase circulare in sudul indiei sau dumnezeu stie unde. budapesta e frumoasa, in schimb, plina de baruri si de fete care asteapta sa fie cunoscute. lumea lui reala insa se rezuma tot la capital (uman) volatil: vine-investeste (timp-nu mult)-pleaca; budapesta ramane. realitatea asta e tot o utopie.

eu ma tot intreb cum e mai bine.

(n-am putut astepta pana duminica pentru ca ar fi trecut efectul dupa-amiezei de astazi)

mi-am amintit, atunci cand am citit asta, de moore si de coloniile lui in care copii erau crescuti la un loc, femeile erau bunuri comune si fiecare isi avea rolul sau bine pus la punct. si, mai ales, atunci cand oamenii deveneau prea multi, erau expulzati, trimisi in afara “lumii”, doar pentru a fonda alte colonii similare printre “primitivi”. expulzarea ca proces de colonizare.

si mi-am mai amintit de the troublesome man, acel om care sta la o benzinarie undeva in pustietate si asteapta autobuzul. the magic bus, cu aceeasi functie ca in povestea lui marco polo cel fictiv. sa te ia si sa te duca in alt oras, in alta lume. cum ar veni, te-ai saturat de locul in care esti si marele narator al povestii tale nu permite o lume in care toti oamenii se satura la un loc si pleaca toti (pleaca social) in alt loc, atunci pleci de unul singur, iar statia intermediara, the network hub, routerul este o benzinarie undeva in pustiu. de acolo, esti dus spre o alta lume “perfecta”. si tot asa.

nu ma joc. desi as vrea sa fie un joc. m-am gandit mult la centru si la periferie in ultimul timp. si la o mica poveste. toti oamenii astia care sunt stransi aici ca sa “studieze” si sa realizeze o societate deschisa sunt niste periferici. locul asta, cum ar veni, le aduna si le centralizeaza periferiile. adica visele. important nu este locul unde stau gura casca si asculta teorii si povesti, important este locul unde dorm. si nu dorm bine, in legatura cu asta am dat empirice. nu dorm bine pentru ca undeva jos, la multe sute de metri adancime, este un laborator care le aduna visele rele. cosmarurile perifericilor sunt esentiale pentru “societatea deschisa”. imi place sa ma gandesc la tot locul asta ca la un laborator social in care doar cele mai ascunse pulsiuni ale subconstientului conteaza. si, prin asta, am si raspunsul la o intrebare pe care am auzit-o saptamana asta: de ce, aici, nimeni nu il pomeneste pe freud? mi-a fost frica sa raspund in felul in care as fi vrut.

initial am mers la dna. psiholog, un serviciu oferit gratuit de institutia in care sunt incorporat, pentru a ii povesti despre puseurile de ipohondire care ma apuca si pe care nu reusesc sa le controlez . ea mi-a zis din prima ca stie la ce ma refer, i-a si zis cumva (ceva cu hertz sindrome, dar nu mai stiu sigur, am dat o groaza de search-uri pe google dar nu am gasit mare lucru), dupa care m-a rugat sa ii povestesc simptomele si frecventa lor mai in detaliu. ceea ce am si inceput sa fac. in timpul in care eu faceam asta, dna. psiholog a atipit de 17 ori. as fi putut sa plec de la atipitul nr. 2, dar mi se parea atata de absurda intreaga situatie (si, evident, absurdul tare place la mine) incat am ramas. cred ca era atipitul nr. 11 cand am stat asa cam 2 minute, in camera era o liniste absoluta, auzeam doar tic-tacul ceasului de pe perete si ma uitam in jur, prin camera. ma simteam cumva pierdut, jignit, dar in acelasi timp linistit si puternic in timp ce ii priveam capul idioatei aleia cum ii aluneca intr-o parte. atunci mi-a venit ideea sa fac ceva, nu stiam exact ce, dar ceva foarte aiurea, sa dau cu pumnul in masa, sa urlu ca un lup, sau sa arunc vaza de pe masa. as fi vrut sa ii vad fata, proaspat trezita din visul ei cu ponei, si sa ii ranjesc cumva la modul “ei, acuma ma asculti, vaco?”. dar nu am facut asta, fiindca sunt baiat bun. am asteptat, iar dna. psiholog, draga de ea, s-a trezit intr-un final si m-a intrebat, din nou, “so, what are your simptoms ?” raspunsesem deja de 3 sau 4 ori la intrebarea asta. poate daca i-as fi povestit despre orase, despre utopii, despre vise, ar fi ascultat. dar nu este sigur. ne-am despartit amiabil. a ramas sa ma mai duc sa ii spun life story-ul. o sa ii spun pe dracu’. dar cand ieseam mi-am dat seama ca poate era pe ceva (vreun derivat, opiacee, bromuri, prozacuri, cine stie, doar asta este meseria lor, sa prescire asa ceva). si mi-am dat seama ca poate ar fi trebuit sa vorbesc cu ea despre asta, sa o incit putin, sau poate sa fiu prietenos/seducator ca sa imi dea si mie. cine stie? nu am facut nimic, si nici nu o sa fac. si asa ajung la finalul lui azi. cumva raman tot la nivelul de sfarsit de secol 19, un flaneur al vietii, care se uita dar nu prea vrea sa intervina (si el un tip care viseaza, in fond). retrospectiv, regret. as fi vrut sa dau cu pumnul in masa si sa ma iau de dna. psiholog (vaca). dar, pe de alta parte, m-am scutit de o serie de probleme in felul acesta.

drumul taberei in fotografii, anii 60. chiar era frumos. cam asa este si pe aici, in cartierul marginas in care locuiesc. blocuri inalte, la distante foarte mari unul de altul, cu spatii verzi si parcari intre ele, cu HEV (tren urban), metrou, bus, tramvai, cu strazi care brusc se termina intr-o padurice, dupa care incepe cea mai superba zona suburbana posibila, cu case mici, de trei camere, garaj, gratar in curte, un caine si neaparat o hinta (leagan) de cel putin 5 persoane. ca tot vorbeam de o casa undeva aproape de oras, dar totusi nu in oras. adaug si acest oras pe acea lista. la suta de mii de euro casa probabil ca este mai mult decat o investite buna.

cercuri, sau ring-uri. elementul esential prin care un oras sa poata respira. artere circulare care strabat orasul, ceva de genul soselelor de centura la noi, sau a lui stefan cel mare – mihai bravu-unirii – si cam atat. nicaieri un oras nu traieste doar printr-o singura axa nord-sud.

in jur de doua milioane de oameni, poate chiar ceva mai putin de doua milioane. atat cat este nevoie. oameni care isi permit sa stea in mijlocul orasului, pe o chirie de maxim 300 de euro intr-un apartament cu vedere spre dunare. oameni care au deasupra capului tavanul la 3 metri, nu la 2 metri si zece, bucataria spatioasa, (repet, e genial) toaleta despartita de baie, iar garsonierele sunt mai toate cu 1,5 camere, adica camera de zi, galerie, si un fel de camera pentru un pat si un dulap de haine. parca tot orasul este mai generos cand vine vorba de spatiu.

biciclisti multi, totusi, nu asa de multi pe cat si-ar dori. critici puternice se aduc municipalitatii pentru ca nu amenajeaza mai multe piste pentru biciclete. mie mi se pare ridicol, chiar este un oras extrem de generos pentru bicileta. sau, mai mult, oameni (multi) cu masti pe fata, pentru a se proteja de emisiile de gaze. lucrez prin comparatie. oamenii au dreptate. este nociv. dar eu simt pentru prima data de mult timp ca pot sa respir. viata impreuna ridica totdeauna probleme. dar eu acum nu prea am probleme.

crasme, baruri, terase, parcuri, banci pe malul dunarii, cutii de bere, joggeri, batrani la plimbare. spatiu public. eu stiam deja ca in cluj cafeaua se bea altfel decat in bucuresti. lumea imi zicea ca este doar snobism de ardelean. nu este. si la budapesta se bea altfel cafeaua. nu stiu ce e, dar e alta senzatia lui “a sta la o masa intr-un local”. ter. pe mine m-a obsedat la un moment dat asta. ter-piata- mahala. mahalaua era initial expresia spatiului public la noi. pana cand a devenit conotata negativ. piata i-a luat locul. si este irespirabila. si piata comerciala. ma gandesc la obor si la minunea asta de cladire de pe malul dunarii, in stil asemanator morii assan si cu elemente decorative de sinagoga. nu depreciez, nu injur (de data asta). doar ma minunez. unde am gresit ? cum e posibil sa faci dintr-un catun pus in mijlocul unei mlastini (de frica navalitorilor), o metropola ?

liniste. parca este mai liniste. chiar si pe mijlocul strazii, unde vuiesc masinile. parca nu ajung acasa sleit, epuizat, stors de puteri. si da, agresivitatea mea. e oribila, stiu. si s-a adunat foarte multa in ultima vreme. acum ma simt ca la terapie intensiva. am reusit performanta de a nu mai fuma deloc de mai bine de o luna si sunt foarte mandru de mine. de cand am facut asta, am inceput sa injur mai mult. dar cred ca o sa treaca. a ajuns sa ma deranjeze chiar si pe mine.

telegraf. sau carte postala. acum nu pot mai mult. ca astazi, cand i-am scris bunicii: nu as fi crezut ca o sa pot spune asa de usor acasa acestui loc. cred ca se va bucura. va citi, va zambi si va spune, fiam, nagyon őrűlők (si stiu sigur ca si asa, sleita de chimioterapie, tot se va bucura sincer…). in continuare imi este frica, nodul din gat este tot acolo, dar il simt din ce in ce mai rar. este un privilegiu pe care ar trebui sa ajung sa il respect la valoarea adevarata. ca eu pot sa fac asta, sa ma uit in fiecare zi la apa asta, despre care, atunci cand eram copil, visam aproape in fiecare zi. iar vara, cand, dupa un an de visat, in sfarsit mergeam pentru 4-5 zile la pescuit, pe dunare, eram cel mai fericit om din lume. iar acum, sunt in fiecare zi pe dunare. si ar trebui sa fiu la fel de fericit.