bpm

‘ana te urasc’ e numele exclamat al unui scaun de bucatarie de la mama. sau de la mine, nu stiu daca l-am adus cand m-am mutat. ai zice ca are valoare sentimentala, dar nu ma leaga decat de niste trecut. asa ca se prea poate sa-l fi lasat, sa se uite pasiunile astea.

pana am ajuns eu la aplicarea cunostintelor dobandite (din povesti, din filme, din bucati de conversatie sau vise de dragoste), s-a facut clasa a treia. lasat singur intr-o zi, am scris pe un scaun cu un creion imens, l-am primit nu stiu cand de la nu stiu cine, negru pe alb, ca o urasc pe ana. era in firea lucrurilor: nu poti sa fii indragostit fara sa o drama corecta (pot sa atest lucrul asta acum). eu o iubeam pe ana de cand ne jucam impreuna. imi placea de ea, ce, nu e acelasi lucru? n-a fost niciodata ceva serios, nici macar la bloc cand ar fi fost permis, nici mai incolo, cand lucrurile trebuiau sa inceapa sa insemne chestii, doar nu mai eram copii. au fost toate aventuri de cate-o zi, un fel de promiscuitate din care ceea ce am scris eu pe scaun (cred ca in parte zgariat) a trait mai mult decat a fi fost cazul.

n-am consumat mai nimic din relatia asta. cea mai subiectiva dintre interpretari s-ar sprijini prea mult pe ziua cuiva la care s-a inchis (bineinteles) lumina si s-a dansat pe ceva cantat lent de mariah carey (probabil). atunci am incercat sa ne pupam pe gura, dar n-a fost remarcabil. nu mai stiu. asa ca din relatia cu ana raman cu faptul ca o urasc, interpretarea ca de fapt imi placea de ea si cu un scaun mai putin. ah, mama a tinut sa ma faca de ras la momentul respectiv, discutand cu mama ei, dupa sedinta, despre ce dragut e ala mic, cum simte el, ca un poet de bucatarie.

a fost o reuniune de clasa la care mi-a parut rau ca nu au venit ‘toti’. si la fel, in clasa a noua, gasisem eu ce a fost frumos in generala: ana. am ajuns mai popular, suficient cat sa ma duc sa o iau de la liceu, dezinteresat… aveam si niste baieti pe care sa-i vad “de fapt”. tovarasi, amici, de la baschet. da… stiam eu lume peste tot. dupa cateva ori m-am luat cu altele si nu m-am mai dus. aveam fiecare popularitatea lui pe care sa ne construim liceul.

ne-am vazut fiecare de liceu.

apoi de facultate si de restul chestiilor care se intampla intre timp.

eu cu numele meu, ea cu al ei, care a fost atat de generic incat sa ma lase pe mine sa ma intreb din cand in cand ‘ce-i cu tine?’. e foarte usor sa te pierzi pe internet, printre informatii asemanatoare. cand cauti o melodie dance din anii 90 nu o sa o gasesti niciodata, pentru ca nu are nume, ci tot atatea pulsatii ca orice alt ton de apel. am avut noroc zilele trecute, atunci am inceput sa scriu.