cardio

e o usa care nu se inchide bine de cateva luni: la etajul 5 – usa de la lift. din cand in cand merge, iar alea sunt zilele in care ajung sus cu minim de efort. sus – deasupra, acasa, la loc, intr-ale mele, etc.

zilele in care n-a mers insa au fost o gramada. si mereu suparatoare – cui in locul meu i-ar placea sa ramana la parter? jos, suparat, fara chef, obosit, afara, etc. era inca iarna cand s-a stricat, tin minte ca imediat, la doar cateva zile, a si inceput sa ninga (desi n-are legatura cu povestea, vremea vremurilor respective a dat cel mai potrivit context amintirilor care abia se intamplau). mai apas aiurea pe cate un buton, sa-l chem, se intampla un bec cu 5, se aprinde o nuanta de rosu ocupat, dar in rest nimic. in fine, o iau pe scari, cu efort. mai des la inceput; apoi mai rar; acum – ieri. si probabil ca niste vreme de acum inainte intervalul o sa tot fie de cateva zile. nu se schimba mare lucru la frecventa, in ciuda simtului comun.

etaj dupa etaj redescopar ca n-are toata lumea dreptate: mai trece timpul si de capul lui, fara sa repare usa de la lift sau sa stearga cu buretele. cu efortul m-am obisnuit – putem sa-i spunem cardio…

e usor ironic ca, desi metaforica, toata treaba de mai sus e adevarata si nu ma lasa sa uit de faptul ca ma doare genunchiul.

la etajul 5 din bloc, e o usa care nu se inchide bine. probabil ca a doua zi dupa ce va fi fost reparata de catre cineva – nici n-o sa mai tinem minte ca la un moment dat ne manca ficatii. si ajungand la fel de usor ca si pana atunci sus, acasa, rareori o sa-mi mai aduc aminte ca la un moment dat faceam efortul sa urc pe scari. cand eram mai mic, ramanea blocata rotita de la etajul 7. si s-a reparat singura.