*e aproximativa pentru ca nu mai stiu cat a trecut. si nu mai stiu cat a trecut din doua motive: ce-am suspinat am transformat in electronic cu o oarecare intarziere, nu la data fixa. doi: nu o sa caut in arhiva. (da, sarbatorim si obraznicia publica cu care-mi incalc promisiunile)

e un lucru frumos ca pot sa-i zic blogului meu, din cand in cand, o strada. da, sarbatorim si faptul ca am construit un templu pe strada asta. pe langa el posturile despre mine par chioscuri de ziare; si desi s-au imprastiat uneori ziarele astea pe toata aleea botesteanu, desi e mizerie, mai vin si fac curat la cate-o adresa; mi se pare ca eu tot adaug, dar singura la care ma intorc e aia cu templul; sarbatorim si asta?

nu sarbatorim ca am inceput eu la un moment dat sa trec suspiele din piept in notepad. d-asta aniversarea e aproximativa, e o data care se scrie doar ‘august 2007′ in capul meu si e suficient. e dintr-o vreme cand se intamplau lucruri, nu trecea doar timp. e o data mai de moda veche, dintr-un timp strain.

sa se implineasca in fiecare zi ceva! sa fie sarbatoare! ca sa fim nostalgici, daca tot imbatranim: atatea luni de la ultima ninsoare… 5 si ceva. 3 ani de la codul rosu de canicula? vreo 5 ani de cand mi-am schimbat cercelul din limba cu ala roz pe care scria ‘sexy’. 7 ani de cand am intarziat in prima zi de scoala. in octombrie o sa sarbatorim ca am intarziat in prima zi de facultate. si ca m-am asezat in ultima banca, unde era loc si o fata cu ochelari. un pic mai tarziu a venit si un baiat care parea gay. mi-a mai zambit amintirea asta si in trecut: andrei miroiu sapa poteci cu pasii printre banci; fixa podeaua cu privirea; ultima banca avea o fereastra in capat; eu cred ca paream golan; aveam un tricou alb pe care scria mare “who cares?”, sper ca l-am purtat, desi nu-mi aduc aminte. nu mai tin minte liceul din 1999 si nici clasa 1.

**gestul este aproximativ pentru ca mi-am dorit intotdeauna sa fiu descoperit. si am vrut sa vad cum creste blogul. eu odata cu el.

zilele in care n-a mers insa au fost o gramada. si mereu suparatoare – cui in locul meu i-ar placea sa ramana la parter? jos, suparat, fara chef, obosit, afara, etc. era inca iarna cand s-a stricat, tin minte ca imediat, la doar cateva zile, a si inceput sa ninga (desi n-are legatura cu povestea, vremea vremurilor respective a dat cel mai potrivit context amintirilor care abia se intamplau). mai apas aiurea pe cate un buton, sa-l chem, se intampla un bec cu 5, se aprinde o nuanta de rosu ocupat, dar in rest nimic. in fine, o iau pe scari, cu efort. mai des la inceput; apoi mai rar; acum – ieri. si probabil ca niste vreme de acum inainte intervalul o sa tot fie de cateva zile. nu se schimba mare lucru la frecventa, in ciuda simtului comun.

etaj dupa etaj redescopar ca n-are toata lumea dreptate: mai trece timpul si de capul lui, fara sa repare usa de la lift sau sa stearga cu buretele. cu efortul m-am obisnuit – putem sa-i spunem cardio…

e usor ironic ca, desi metaforica, toata treaba de mai sus e adevarata si nu ma lasa sa uit de faptul ca ma doare genunchiul.

la etajul 5 din bloc, e o usa care nu se inchide bine. probabil ca a doua zi dupa ce va fi fost reparata de catre cineva – nici n-o sa mai tinem minte ca la un moment dat ne manca ficatii. si ajungand la fel de usor ca si pana atunci sus, acasa, rareori o sa-mi mai aduc aminte ca la un moment dat faceam efortul sa urc pe scari. cand eram mai mic, ramanea blocata rotita de la etajul 7. si s-a reparat singura.

vremea lor nu trebuia sa apuna, totusi. iata ca e in continuare nevoie de ele, ca nimeni nu a mutat coltul de pat si lustra (desi noua) nu este nici ea suficient de sus incat sa nu dau peste ea atunci cand ma imbrac. eu am nevoie de galeria asta de doamne corecte in fiecare zi. si nu numai atunci cand ma impiedic prin casa:

• atunci cand lucrurile, “incepand de acum”, nu vor mai fi asa cum au fost. e nevoie de lume care sa arate in cor cu degetul catre violenta schimbarii
• atunci cand somnul stinge brusc lumina
• atunci cand nu-i pasa diminetii ca intrerupe fantezii. sau amintiri
• atunci. cand?

dar ‘curand’ in termeni cosmici, nu maine-poimaine. intre altele, nu stiu care, as motai nervos ca pierd vremea motaind. fiecare a doua persoana de pe strada ma enerveaza, asta daca nu cumva apuca sa treaca doua pentru care sa nu fiu pregatit – urmatoarea ma scoate rau din sarite si o leg de gandurile mele cele mai alergice. ziua de primavara a unuia dintre noi o sa mearga prost, a mea.

are cele mai lungi zile primavara, tin minte asta de anul trecut: parca nu se mai termina – abia incep, trec foarte greu si in fata unei retrospective habar nu am unde s-au dus 8-14 ore. la sfarsit, pe la 11 noaptea mi se face somn, dar nu suficient, pentru ca n-am facut nimic pana la urma.

cand eram mic dadea un pic de soare si ma duceam afara cu o minge cautand raceala si sa enervez vecinii. lor nu le placea niciunul dintre sporturi, eu nu aveam chef de jocuri civilizate cu carti, creta sau fete. moseam in perioada aia complexe psihice care imi tin acum de urat. uneori ma enervam din nimic, doar de dragul unei aruncari mai dificile la cos. puneam presiune atunci cand nu aveam nimic. cream competitii intre mine si mine pe care apoi le-am transformat intre mine si ceilalti si nu le mai castig de fiecare data. acum cred ca am revenit la prima tendinta.

imi lipseste un termen fix de comparatie – totul este relativ atunci cand este primavara. atunci cand imi pare inutil ma aleg totusi cu ceva, dar atunci cand ma astept sa invat dau de lucruri diferite pur si simplu. nu mai bune, nici inferioare. am 25 de primaveri si m-au cam obosit. o sa tai o propozitie din text si o sa ii dau paste in titlu.

mama s-a entuziasmat, i-am zis sa pastreze cifra 5 de pe tort si s-a mai calmat. mi-a cantat, m-a facut sa ma simt prost si am ciocnit repede niste sampanie ca sa tacem toti din gura. mi-au facut cadou, saracii, iar eu l-am luat, saracul de mine. desi as vrea sa se opreasca, nici n-am inima sa pun lucrurile astea la punct, poate la 50 de ani o sa am mai mult curaj. mi-au luat tort, mi-au luat sampanie, m-au chemat, m-au mangaiat pe cap si m-au ascultat ca si cum as fi avut ceva de spus – poate chiar am inceput sa am, 25 de ani sunt…

am primit cadouri, pe care sigur ca nu o sa le inventariez. intuiesc ca ordinea in care le spun, virgulel pe care le pun si mai ales omisiunile o sa atarne greu deasupra mea si nu sunt atat de curajos. poate la 75 de ani, daca mai traieste lume care sa se bucure mai mult decat mine de aniversare. ca asa e – pe mine nu m-a incalzit foarte tare prilejul… niciodata.

si lucrul pe care ma simt dator sa le spun – internetul e prin excelenta locul (ne)potrivit pentru politeturi politice – este ca am primit mai multe urari ca niciodata. si am incercat meticulos sa raspund la fiecare, chiar m-am incumentat sa multumesc plus inca ceva: o glumita, un comentariu, o amabilitate reciproca, cateva ironii (scuze daca am fost nesuferit, intentia mea n-a fost sa stric sarbatoarea nimanui).

a fost bine, ceea ce imi doresc de acum inainte. ultimii ani de adolescenta au fost tare imputiti…