cateva din lucrurile simple

Sau despre relatia intortocheata pe care o am cu orasele-femei.

drumul taberei in fotografii, anii 60. chiar era frumos. cam asa este si pe aici, in cartierul marginas in care locuiesc. blocuri inalte, la distante foarte mari unul de altul, cu spatii verzi si parcari intre ele, cu HEV (tren urban), metrou, bus, tramvai, cu strazi care brusc se termina intr-o padurice, dupa care incepe cea mai superba zona suburbana posibila, cu case mici, de trei camere, garaj, gratar in curte, un caine si neaparat o hinta (leagan) de cel putin 5 persoane. ca tot vorbeam de o casa undeva aproape de oras, dar totusi nu in oras. adaug si acest oras pe acea lista. la suta de mii de euro casa probabil ca este mai mult decat o investite buna.

cercuri, sau ring-uri. elementul esential prin care un oras sa poata respira. artere circulare care strabat orasul, ceva de genul soselelor de centura la noi, sau a lui stefan cel mare – mihai bravu-unirii – si cam atat. nicaieri un oras nu traieste doar printr-o singura axa nord-sud.

in jur de doua milioane de oameni, poate chiar ceva mai putin de doua milioane. atat cat este nevoie. oameni care isi permit sa stea in mijlocul orasului, pe o chirie de maxim 300 de euro intr-un apartament cu vedere spre dunare. oameni care au deasupra capului tavanul la 3 metri, nu la 2 metri si zece, bucataria spatioasa, (repet, e genial) toaleta despartita de baie, iar garsonierele sunt mai toate cu 1,5 camere, adica camera de zi, galerie, si un fel de camera pentru un pat si un dulap de haine. parca tot orasul este mai generos cand vine vorba de spatiu.

biciclisti multi, totusi, nu asa de multi pe cat si-ar dori. critici puternice se aduc municipalitatii pentru ca nu amenajeaza mai multe piste pentru biciclete. mie mi se pare ridicol, chiar este un oras extrem de generos pentru bicileta. sau, mai mult, oameni (multi) cu masti pe fata, pentru a se proteja de emisiile de gaze. lucrez prin comparatie. oamenii au dreptate. este nociv. dar eu simt pentru prima data de mult timp ca pot sa respir. viata impreuna ridica totdeauna probleme. dar eu acum nu prea am probleme.

crasme, baruri, terase, parcuri, banci pe malul dunarii, cutii de bere, joggeri, batrani la plimbare. spatiu public. eu stiam deja ca in cluj cafeaua se bea altfel decat in bucuresti. lumea imi zicea ca este doar snobism de ardelean. nu este. si la budapesta se bea altfel cafeaua. nu stiu ce e, dar e alta senzatia lui “a sta la o masa intr-un local”. ter. pe mine m-a obsedat la un moment dat asta. ter-piata- mahala. mahalaua era initial expresia spatiului public la noi. pana cand a devenit conotata negativ. piata i-a luat locul. si este irespirabila. si piata comerciala. ma gandesc la obor si la minunea asta de cladire de pe malul dunarii, in stil asemanator morii assan si cu elemente decorative de sinagoga. nu depreciez, nu injur (de data asta). doar ma minunez. unde am gresit ? cum e posibil sa faci dintr-un catun pus in mijlocul unei mlastini (de frica navalitorilor), o metropola ?

liniste. parca este mai liniste. chiar si pe mijlocul strazii, unde vuiesc masinile. parca nu ajung acasa sleit, epuizat, stors de puteri. si da, agresivitatea mea. e oribila, stiu. si s-a adunat foarte multa in ultima vreme. acum ma simt ca la terapie intensiva. am reusit performanta de a nu mai fuma deloc de mai bine de o luna si sunt foarte mandru de mine. de cand am facut asta, am inceput sa injur mai mult. dar cred ca o sa treaca. a ajuns sa ma deranjeze chiar si pe mine.

telegraf. sau carte postala. acum nu pot mai mult. ca astazi, cand i-am scris bunicii: nu as fi crezut ca o sa pot spune asa de usor acasa acestui loc. cred ca se va bucura. va citi, va zambi si va spune, fiam, nagyon őrűlők (si stiu sigur ca si asa, sleita de chimioterapie, tot se va bucura sincer…). in continuare imi este frica, nodul din gat este tot acolo, dar il simt din ce in ce mai rar. este un privilegiu pe care ar trebui sa ajung sa il respect la valoarea adevarata. ca eu pot sa fac asta, sa ma uit in fiecare zi la apa asta, despre care, atunci cand eram copil, visam aproape in fiecare zi. iar vara, cand, dupa un an de visat, in sfarsit mergeam pentru 4-5 zile la pescuit, pe dunare, eram cel mai fericit om din lume. iar acum, sunt in fiecare zi pe dunare. si ar trebui sa fiu la fel de fericit.