intr-un mic balon de liniste, astept pe intuneric sa vina ziua de luni. nu inseamna nimic pentru mine, cu siguranta mai putin decat poate sa insemne linia de total pentru saptamana trecuta despre care a scris sergiu. pentru mine, anul se imparte inca in zile de luni si zile de sambata: zile in care mai imi vad de treaba si asist la lume care e prea ocupata ca sa se bucure de weekend; si zile de vacanta.
pe intunericul asta al meu, in care scriu ca si cum n-as mai fi facut-o de mult timp, nu prea trece timpul. e genul de ora la care as raspunde cu ‘depinde’ la orice intrebare. un fel de sarbatoare a gandirii molcome cu care nu vreau sa ma identific dar care ma incape destul de confortabil. iar scrisul pe blog pare sa profite. nu mai recitesc, mi-am stricat obiceiul asta de la o vreme incoace, cred ca-i momentul sa-l aduc din nou.
de cand am inceput sa vars pe-aici… am inceput sa imi dau seama ca sunt si subiecte tabu, motive pentru care mi-as lua un pseudonim si as scrie cu el, marti (pentru ca numai ziua asta a ramas libera; marti si jumatate de miercuri, ca sa zic asa). doar asa cred ca as putea sa intru in treburi care-mi ocupa multe ganduri dar niciun rand, pentru care nici macar nu mai am cuvinte ci doar semne de punctuatie. griji, nemultumiri pe care nu le verbalizez, desi nu-mi sta in fire, treburi care ar tese o incurcatura din care n-am chef sa ma descurc. sunt mai om mare decat as fi atunci cand nu le-as avea, ma reprezinta la fel de mult precum o fac si amintirile. si regretele. despre preocupari, vorbesc, despre intrebari.
un mic balon de liniste implica si un dram de confort — pacat sa il stric.
nu vreau sa fiu fatalist, imi notez niste senzatii. in loc sa scriu despre 10% din ce-mi trece prin cap, dupa ce am raspuns la spam, ma gandesc sa trasez un contur si pentru restul de 90%. cu creta, pe alee. sa zicem ca am scris un prim reper.