ceva, in mine, s-a stricat in acea zi

incepe sa mi se clatine sub o forma sau alta imaginea pe care mi-am construit-o despre mine. la un moment dat, ca sa nu zic tot timpul, m-am considerat un fel de produs al romantismului din povestile de dragoste cu happy ending, mereu in cautarea unui suflet pereche, mult prea “sensibil” pentru lumea asta. stiu ca suna a un fel de lauda, dar e doar un cuvant insotit de un gust amar pe care fiecare confirmare si reconfirmare l-au cladit si recladit undeva, acolo.

dupa episodul fatidic in care am crezut ca am ajuns la capatul cautarilor, desi eram partial deziluzionat de o serie intreaga de evenimente si de un fel de experienta de viata pe care de fapt nu o am nici acum, pentru ca sunt si mult prea neatins de prea multa lume si de prea multe lucruri, oarecum dintr-o frica de a lua contact cu orice ar putea avea consecinte pe care nu stiu cum le voi putea gestiona, s-a schimbat ceva. frica de mine si fuga de mine au cam luat sfarsit atunci si mi-am adunat fortele si am fugit in directia opusa, cu capul inainte, stiind ca intru cu un handicap de viata imens, dar cu o inima cat un pepene, gata sa plezneasca, care speram sa compenseze orice fel de alte lipsuri. din nefericire am dat cu capul de un zid si m-am consumat orbeste incercand sa trec prin el, cu toate ca o voce imi soptea ca nu voi reusi iar alte cateva imi strigau sa o las balta.

ceva, in mine, s-a stricat atunci. au curs prea multe lacrimi, prea multe zile, si s-a instalat o depresie cu tenta de dezamagire care inca ma mai bantuie. de atunci, imi vine greu sa mai cred unele lucruri, sa mai sper alte lucruri, si, cel mai rau, sa mai simt la fel. poate mi-e frica sa mai simt, poate am alte motive, dar nu mai sunt la fel. simt cum tind sa ma transform intr-un egoist singuratic si monstruos de rece, desi inca mai simt prea multe. dar am impresia ca simt doar dintr-un fel de inertie dublata de niste considerente morale puerile.

imi vreau sentimentele inapoi.