chinui si ma chinui

aveam vreo 18 ani, cred, cand am inceput sa fiu asa. i-am descris astazi vecinului de la 5 cum, nu stiu daca o sa ma duca firul scrisului in directia recapitularii, dar sunt deschis la idee asa cum raspund si la intrebari.

la un moment dat, am trecut de la spiritul de multumire la spiritul novator care inca ma mai intreb in ce masura tine de mine. iar prima victima a fost cea mai apropiata persoana de mine din momentul respectiv. o rupsesem cu o parte din familie, cu mama nu era ok sa ma inteleg bine ca doar eram adolescent. nu stiu cine mai ramanea, dar pe roxana mi-a casunat sa o iubesc mult-mult si sa o ‘ajut’ asa cum puteam, in directia in care puteam. inca astept verdictul, dar cum nu mai vorbim nu pot decat sa presupun ca e unul ambivalent.

la 18 ani am inceput sa visez linistit, la o cariera, la un domeniu, la idei si alte lucruri din manualul de filosofie ingurgitat fortat. mi-am facut pentru prima oara altfel de fise, indiferent la cat de corespunzatoare erau. cam pe-acolo am facut si sex, care ulterior a ajuns ceva ok de care ne bucuram dar care se poate face si mai ‘into it’ si mai ‘acrobatic’ si bineinteles mai des decat o facem. mereu.

oricum ar fi… pe la vreo 18 ani m-am schimbat in ceea ce sunt acum, un pic mai bine. nu stiu daca schimbarea in ansamblu e buna. sunt mai violent in persistenta. si mai deschis, pentru ca nu am cum altfel sa am pretentii. in cuvintele oamenilor ‘simpli’ care ne inconjoara, “cum sa pleci peste hotare atunci cand nici frumusetile tarii nu le-ai admirat?”. chiar asa, cum? cum sa ma fi uitat la cineva si sa vreau sa-l inteleg atunci cand eu insumi am in debara scheleti mosteniti de la parinti, cand inca nu as fi acceptat ideea ca puteam sa fiu si eu un avort ca oricare altul. sau atunci cand n-as fi stiut inca ce vreau sa ma fac atunci cand o sa fiu mare?*

*shh, nimeni sa nu intrebe.