cine sunt?

pai n-ai putut sa raspunzi la intrebarea “cine sunt?” tocmai pentru ca nu ai 40 de ani. era si un “macar” pe-acolo, dar ar fi denaturat sensul: varsta aia nu mi se pare nici mica, nici optima (in celalalt sens al “macar”-ului).

imi vine si-mi trece cheful sa raspund la intrebarea asta, asa cum probabil ca e si normal: sa-ti petreci tineretea, batranetile si neamul definindu-te. imi dau seama dintr-o rasuflare ca asa trece viata unor generatii intregi: cu scopul de a raspunde la intrebarea vreunui stramos. asa cred ca putem afla fiecare “cine sunt?”, in caz ca ne mai tine cineva minte; abia retroactiv, intreband de un vreun bulevard, ascultand vreun necrolog sau o bajbaind pe vreo alee botezata cu numele lui ne gasim definiti ca ‘luptator pentru independenta’, ‘scriitor’, ‘academician’ sau ‘artist’. alternativ, aspir la statutul de loc de intalnire. si cred ca nu se poate sa fim decat una dintre astea, deci suntem cate-o eticheta fiecare. atata loc e pe placute.

la 40 de ani, ca sa adopt si eu etatea standard, o sa simt poate nevoia de o piatra funerara, care sa apese pe familia mea asa cum apasa normalitatea pe familiile indurerate de americani (atata stiu, poate si la altii). pe la varsta la care incepem de obicei sa amanam romaneste stransul banilor pentru batranete/inmormantare, urmeaza probabil ca eu sa ma intreb daca voi fi fost beloved husband, friend, father sau mai stiu eu ce. urmeaza probabil sa trag o linie si sa incep sa raspund la intrebarea pe care am preluat-o inconstient acum o zi. si atunci, ma astept sa am aceeasi lene cu care am raspuns la toate intrebarile serioase din lume.

urmeaza sa aman la pachet gandurile care decurg inevitabil din fiecare cuvant al intrebarii, o complicare naturala a intregului semn de intrebare. o sa-i creasca crengi, o sa apara peste tot puncte secundare si o sa fie un copac pe care as putea foarte bine sa-l si desenez. poate o sa o fac, mai incolo. urmeaza sa imi dau seama ca trebuia sa ma apuc mai din timp, la fel cum isi da fiecare seama, din cate aud. o sa-mi dau seama ce tarziu va fi, ca n-am timp pentru fineturi si o sa falsific niste date (asa cum stiu ca nu-i frumos in lumea academica; asa cum multe dintre lucrari se scriu in timp record; si asa cum ies cele mai elocvente citate din lume; in buna traditie scolareasca, poate gasesc raspunsul in forma de referat disponibil online)

pana atunci, eu nu stiu despre mine decat ca am niste potential, ca am iubit de 2 ori si asta cred ca ar trebui sa para mult. mie nu mi se pare decat obositor, deocamdata. mai stiu ca am avut pana la urma aceleasi frici, momente si angoase ca oricine altcineva. si ca m-au mintit atunci cand ma ridicau in slavi pe vremea cand era mic. ma mir, incep sa- mi vina raspunsuri cronologice! noroc ca am sectiunea ‘about me’ cu care sa ma eschivez.

ca raspuns la intrebare, mai circula balteste pe net o abordare. si eu nu sunt material de muzeu, pentru ca mi-as arde mai toate exponatele. e mai bine asa, imi da o inchidere si o trecere mai departe cu care ma impac mai bine in cele din urma. consum, arunc, ignor, calc si am un trecut foarte personalizat si subiectiv. cred ca cel mai bun lucru din muzeul meu ar fi paznicul si daca as putea, as angaja-o pe bunica. nu stiu de ce, mi-ar placea sa-i dau linistea sa-si vada de ale ei, la program. si cum a doua intrebare se leaga de prima… motivatie n-am de ce sa scriu, orele de vizita n-ar exista.

intr-o carte… mi-as pune blogul. as adauga niste poze si un cuprins, sau o anexa, cu o lista de nume la care sa fac trimitere pentru amintiri. pana la alzheimer, cred ca mi-ar fi suficient, iar odata ajuns in punctul ala… probabil ca m-as reinventa zilnic. as tipari blogul, si as multumi unei liste pe care poate o scriu mai incolo (convinge-ma). e tarziu si n-am facut inca dus dupa baschet.

later edit: ia, mai octavian, ia si tu gabi… ca as vrea sa vad daca v-ati gandit la asta pana acum. si nici punga bej nu tin minte sa o fi bagat in seama recent. sigur, numai daca aveti chef de scris.