povestile despre ce-a fost bine mi se par un gest de generozitate. un gest de care nu prea vreau sa fiu capabil. de-aia poate scriu si mai putin frecvent, desi nu sunt sigur ca asta poate fi un motiv. ma gandesc ca ma exprim asa cum in vine, atunci cand imi vine. cand e bine, as tine in mine, as tine pentru mine, am mai zis asta, nu?
asa e. a fost bine, drept pentru care n-o sa ciripesc mai nimic despre vacanta. atat de bine incat n-as avea nevoie de participanti, oricum am obosit amintind pe cale orala. in scris… ar dura mult, in scris mereu as adauga “trebuia sa fii acolo” la critici.
cand ma gandesc la chestii care au fost si care sunt bine… mi le aduc aminte pentru mine si ma stramb cu un sincer zambet interior. in spatele meu stau impresii care mi-au incretit pe fata riduri de expresie. am in trecut variante proprii pentru fiecare secunda de bine. in liceu a fost ok, la mare a fost bine, cand eram mic existau unele avantaje, la un moment dat am descoperit unele placeri. despre niciuna dintre asta nu-mi aduc aminte sa fi scris pe larg.
cum a fost? nu pot decat sa fac aluzii. daca povestesc, o pierd si binele devine amintirea noastra. o sa ma si enerveze cand o sa aud pe altcineva aducandu-l in discutie, asta fac atunci cand sunt rugat sa povestesc ceva. d-aia nu spun bancuri.
de o vreme incoace, nu sunt generos. nici inainte nu cred ca eram, avand in vedere ca impartaseam pe blog niste acreala, povesteam zile amare. odata imi aduc aminte ca am plans si-am scris ca mi-a intrat ceva in ochi, obligat de mine sa nu tin asta inauntru. sigur, de asta ne putem aducem aminte colectiv, cade la nivelul asta. si imi convine.