Dar

Cea mai buna caracterizarea pe care mi-a facut cineva a fost “Da. Dar…”. Scurt si cuprinzator. Nu sunt neaparat mandru de o astfel de caracterizare. Unii, mai carcotasi, ar putea spune ca nu e deloc magulitoare. Nici chiar asa. Nu sunt mandru intotdeauna, cateodata parca insa imi place.

Partea grava am descoperit-o abia de cateva zile. Am o problema de dependenta. Daca as fi intr-un grup de terapie probabil ca as incepe cam asa: Salut! Ma cheama Andrei si am o problema. Sunt dependent de dar. Nu substantivul. Ar fi fost oarecum frumos. Conjuctia cea adversativa. Pentru ca imi place scrisul simplu, am zis ca textele mele sa fie excesiv de simple. Trei-patru cuvinte combinate, nu babilonie de neologisme si arhaisme pe care oricum le-am uitat. Iar din cele patru cuvinte unul este el. Exact, cel din titlu. Pe care acum il repudiez. Sau fug de el. Daca fug de el, scap poate si de contradictii. O sa fiu nevoit sa gandesc un pic mai mult si sa gasesc ceva mai multe cuvinte. Voi progresa spre cai pana acum blocate de un amarat de cuvant.

Fals. Lucrurile sunt mult mai complicate de atat. Deocamdata nu stiu exact cat de complicate. Banuiesc insa ca tine, in mare parte, de graba. Graba de a spune multe cat mai repede si mai scurt. Graba de a arata ca se poate si asa dar sigur se poate si altfel. Hai, nu de tot altfel. Asa, un pic altfel. Cat sa fie loc si de mine si de parerea mea nu neaparat contrara, insa sigur nu in totalitate pro. A te dezbara de astfel de practici e tare dificil. Mai ales pentru mine.

Se intrezaresc ceva progrese, totusi. Am scris ceva, era sa zic, astazi, doar ca am scris in cam trei zile cate 5 minute. Evident, nu este un text lung. Nici unul din textele mele nu este lung. Asa ca, pentru mine, este ceva. Este adevarat si ca am incercat sa imi schimb obiceiul de a-l folosi. Important este ca sunt mai putini de dar in text. Si mai ales, sunt mai putini de tipul da, dar. Mai mult i-am invacat numele. Sa nu-l uit, ca nu se face sa iti uiti tovarasii de drumetii pretins scriitoricesti asa usor.