prea multe discutii pe tema “singur, stingher, cum procedam?” te fac sa (re)intri intr-un timp in care sarbatorile devin un fel de deadline pentru ceva ce am vrea sa facem, pentru ceva ce facem, sau pentru ceva ce vrem sa nu mai facem. e o relatie ciudata intre a fi singur si a sarbatori ceva, altceva decat singuratatea, mai ales atunci cand sarbatoritul iti este impus din exterior si a nu sarbatori devine un fel de a fi si mai singur. singurul (singur) care nu sarbatoreste.
se presupune ca ar trebui sa te bucuri de ceva cand e sarbatoare, sau macar sa te bucuri de cineva. daca nu ai niciun motiv din cele doua, apare un fel de ceas care incepe sa ticaie, iar atunci cand timpul s-a scurs si vine ziua sarbatoritului ai impresia ca ar trebui sa fi facut ceva pana la momentul respectiv pentru a trai “cum trebuie” sarbatoarea. daca nu gasesti solutie, pe masura ce timpul trece si se scurge, devii din ce in ce mai presat, singuratatea devine din ce in ce mai greu de suportat si iti trec prin minte tot felul de idei de ultim moment pentru a salva aparentele.
cand esti singur, fiecare sarbatoare care se apropie devine un fel de ziua indragostitilor de care ai face uneori aproape orice doar ca sa nu mai fii singur, chiar daca esti singur in toate celelalte zile ale anului si asta nu te deranjeaza prea mult.
oarecum ironic, daca ne gandim ca fiecare sarbatoare e doar o zi izolata dintr-un an, o conventie impusa, ca nu se termina nimic atunci cand se termina anul, nici nu incepe nimic atunci cand incepe anul nou, si e doar o alta zi din viata ta. se vede oarecum mai bine atunci cand nu ai o ocupatie regulata de care vrei sa fugi, cand timpul tau trece altfel decat timpul altora, si cand sarbatoarea incepe sa te deranjeze pentru ca nu se tin antrenamente in ziua respectiva. si, bineinteles, pentru ca daca nu se tin, vei fi si tu poate singur in ziua aceea, pentru ca asa esti si in rest, dar nu se simte la fel din cauza unor activitati care tin loc de nesinguratate in restul zilelor.
o viziune optimista intretinuta de acceptarea unei stari de singuratate ca nefiind endemica, unei iubiri aruncate intr-o directie care apare acum proasta sub orice lumina ai privi-o, si de imbratisarea posibilitatii ca toate acestea sa se schimbe in bine “la anul”. ceea ce face ca revelionul sa nu mai apara ca un sfarsit, ci ca o zi in plus intre mine si schimbarea care va veni. doar o alta zi dupa care voi fi mai bun.
si ti-as raspunde, daca as avea ce sa-ti zic nou.
ma tot uit dupa lumini care sa-mi dea voie sa cred mizerii si principii care sa si tina de mine, sa le si contrazica pe alea dupa care m-am purtat pana acum. nu gasesc, deci sper.
in plus… lucrurile isi pierd din sens din orice alta perspectiva decat aia pe care o fortez eu. dar stii asta.
nu te mai uita. cred ca asta e problema. le vei vedea oricum cand apar. pana atunci “da-le dracu’”. as spune si da-o dracu’… dar mi-e ca… stii tu
ti-e ca-i apar onoarea si te rup ca pe cartea de telefon?
corect
nu ai ce onoare sa aperi, la rupt eu sunt specialist, si mi-e ca citeste lumea si o sa creada ca
nu citeste nimeni.
dar tu nu mai ai yahoo? nimic?
Eu ma gandesc ca de multe ori cautam salvarea, rezolvarea oricarei probleme intr-o relatie. Si de multe ori o si stricam fix din cauza asta. “Ar fi mai frumos daca nu as fi singur”, “ar fi mai simplu daca n-as fi singur”, “mi-ar placea mai mult beculetele de pe Magheru” daca n-as fi singur”, “m-as simti mai frumos daca n-as fi singur”… lista continua la nesfarsit, in functie de nemultumiri. Cautam panaceul unde nu e… Si asta e tot o chestie impusa de societate. Ne proclamam independenti, puternici, dar stim cumva – ne-a fost implantata de mici gena conform careia suntem defecti daca nu exista acolo cineva de care sa fim dependenti.
Si cand apare, ca se mai intampla sa mai si apara cineva, ne grabim atat de tare sa depindem de persoana aia, ne grabim sa o coplesim, stim ca acum in mod normal nu mai avem nicio scuza, suntem mai fericiti, viata e mai simpla, ne simtim mai frumosi… sau asa trebuia, nu?
E tarziu, vorbesc si eu prostii…Truisme… Ce apuc…
@ def: apropape irecognoscibil…daca nu ti-as fi recunoscut maniera de a scrie, l-as fi intrebat pe admin daca nu cumva cineva ti-a utlizat, fraudulos, pseudonimul…pesimistul de serviciu se transfoma in remediu homeopatic, voire antidot, sau macar placebo…
ps1: vezi ca se poate? ca sa reiterez o intrebare deja frecventata…
se poate si altfel…”cu putin efort”.
ps2: vorbesc de tonul general al textului, nu de viziunea ta asupra sarbatorilor.
@eu deloc. sa mai scrii pe la ora aia.
lumea e frumoasa si cand esti singur. doar ca se poate intampla sa nu o vezi asa.
@andrei Pai depinde cum privesti. Cred ca e foarte simplu sa te simti dezamagit. Si toata lumea are de pierdut din treaba asta, mai ales tu, ala care vrei neaparat sa te simti dezamagit. Care iti plangi de mila ca nimic din ce ai vrut nu s-a indeplinit si ca esti singur si ca nu te intelege nimeni. Adica tu ala, care esti un pic emo inside, asa.
)
Nu tu, fireste, era un “tu” generic…
Frumusetea lumii nu depinde de starea civila. Asta e lucrul pe care copiii mari nu-l inteleg. Sigur, a avea un cuplu reusit, a gasi pe cineva care sa te inteleaga – asta iti da un cadru mai frumos in care sa-ti vezi de viata. Dar nu te opreste absolut nimic sa-ti vezi de viata in alt cadru…
Copiii mari de care vorbeam sunt exact ca cei mici. Daca au un trenulet de lemn sunt tristi pentru ca ei de fapt si-au dorit unul de metal si atunci joaca n-are niciun farmec. Daca n-au frati sunt tristi ca nu le face mama un fratior, daca au un fratior nu e fratiorul pe care si l-au dorit.
Si uite-asa uita de joaca si se fac copii mari si nu stiu sa se mai joace pentru ca de fapt n-au invatat niciodata.
Na, ca-mi ies prostiile si la alte ore
)
@andrei dar n-a zis nimeni ca nu-i nimic frumos atunci cand te uiti singur. problema e ca unele lucruri sunt un pic mai frumoase impreuna, confera dependenta si te obliga la dezintoxicare.
si in plus… chestiile singur le faci oricum, pe furis sau intr-o mica retragere. alea impreuna… tin de 2. si uite asa usor usor iti dai seama si ca nu ai suficient control asupra vietii tale si alte drame pop
andrei, astea nu sunt drame pop ci cel mult drame. cateodata insa sunt doar mai pseudo, asa.
@tu, ai dreptate. depinde cum privesti si e simplu sa privesti in asa fel incat sa fie totul rau si negru. m-am prins ca nu eu, emo. nu de alta dar nici eu nu sunt emo, nici emo nu sunt chiar asa sinucigasi
@… pesimistul de serviciu?
yap…don’t you think?…
ps: I barely know the answer…
Pingback: despre cum timpul poate incepe sa curga chiar si atunci cand pare ca se opreste « Kontrol