distopie, pentru ca asta era titlul pe care ar fi trebuit sa il aiba ultima postare, inceputa si lasata asa, goala, cu doar o propozitie schioapa. nu stiu despre ce ar fi trebuit sa fie, dar cred ca merita un pic de recunostinta.
acum, dupa pauza lunga, o luam usor, usor de tot. mai intai, pozitia corecta de scris. spatele drept. pieptul la una sau doua palme de birou. nu mai stiu exact, era demult. in clasa I. deci sa fie la o palma si jumatate. trecem apoi la incalzitul degetelor. ca sa nu apara carcei iar scrisul sa fie cursiv. exercitii simple, dar care fac minuni. apoi palmele trebuie plasate strategic pe tastatura, sa acopere cat mai bine dispunerea literelor. asta e partea cea mai grea care nu-mi iese niciodata. nici acum. mi-e peste mana sa apas taste cu degetul mic. mai ales ala de la mana stanga. totusi scrisul se misca pe ecran si asa. chiar fara sa ma uit la taste se misca. minune!
acum. acum e acum. vine partea in care e nevoie de inspiratie. inspiratie pentru tema si, mai ales, inspiratie pentru cuvintele care imbraca tema. mi-aduce aminte de compunerile cu vacanta. si iar ma indrept spre demult, spre clasa I. probabil asta ar trebui sa fie un indiciu ca tema ma cauta ea pe mine. sau doar un indiciu ca mi-e dor. ca am crescut si nu mai sunt atat de mic pe cat as vrea. totusi. iar ma vad in (aproape) fiecare zi cu raluca. ca in clasa I. doar ca azi raluca e cristina in timp ce bancile din clasa sunt acum bancile din vagonul de tren. trenul asta chiar pare un fel de scoala mai mare. multi colegi de scoala are ele in banci.
sa zicem atunci ca am gasit tema: trenul si scoala. acum trebuie totusi un pic de rafinare. trenul si scoala e prea vag, prea larga, orea vasta tema. eu scriu sambata pe blog, nu scriu roamane. sa zicem ca… da. mica scriere ar putea fi despre cum mi-a adus aminte trenul de scoala. nu-i asa rea ideea. mie imi place.
of. am nevoie acum de un oarece cadrul temporar. ca nu pot sa plasez povestea in nici un timp. e un pic de conservatorism aici. n-am ce face. sa zicem ca ar fi inceput totul odata cu o intoarcere, cu trenul, la ploiesti. imediat dupa partea asta cu plasarea temporara cred ar fi locul pentru un fel de punct culminant, care sa declanseze actiunea. sau aducearile mele aminte.
doar ca suna clopotelul si nimeni nu renunta la pauza pentru compuneri.