duminica in familie

mama. atata familie am eu. niciodata nu mi s-a parut atat de tragic, poate si pentru ca niciodata n-am ajuns cu numaratoarea dincolo de 0. mi-aduc aminte de un top al oamenilor la care tin eu foarte mult, facut la rugamintea bunicii care acum are diabet, de care se leaga in buna masura intentia de a scrie acum. topul respectiv se tot schimba in functie de cum luam bataie. lumea scadea odata cu buna mea impresie despre respective rude. dar nu-mi amintesc sub nicio forma cum faceau sa creasca. ar fi trist ca relatiile mele de familie sa se fi definit intr-o continua intrecere spre raceala, desi fix astfel de familie vad ca am acum.

20 de ani de privit in urma… si constat ca aveam mai multe relatii calde atunci. ar fi bun cineva care sa citeasca peste umarul meu si sa-mi zica ca nu-i asa. dar nu accept.

astazi mi-am scos mama la plimbare, pana la magazin. spre sfarsit, am constatat ca are trei cercei negri intr-o ureche, doi in cealalta, toti cinci la fel: niste nasturei negri, ca nu stiu cum altfel sa le zic. ceva tare, ca o pietricica de un oarecare pret. montat pe ceva argintiu si ulterior in urechea mamei mele. si i-am zis ca seamana cu un slit, drept pentru care mi-am luat o palma. oarecum in gluma, dar pentru ca e frig am simtit-o cat timp am avut chef sa scriu despre asta.

ah, si in mall m-am intalnit cu o prietena de-a ei care m-a intrebat ce face. unii oameni ma recunosc dar nu stiu cum ma cheama, ma prezinta ca “baiatul lui carmen”. i-am zis ca-i bine dar nu e sanatoasa.

intre reunit si gluma, mi-a zis ca ar fi timpul sa ne impacam. eu cu radu, sotul ei. culmea, nu cu unchiu, nu cu taica-miu, nu cu bunica de care nu prea are nimeni grija, acum ca este si victima unei operatii de diabet. probabil ca cu radu era singurul lucru mai usor de inghitit, pentru ca fiecare dintre ceilalti ar trebui sa recunoasca niste greseli inainte sa-mi vorbeasca sincer. pentru ca n-am cuvinte mai selecte, asta suna ranchiunos si nu pot sa ma dezic decat precizand ca nu asta mi-e intentia.

cu radu m-am certat atunci cand am plecat de acasa. am luat-o pe mama cu mine si ulterior am cam trimis-o inapoi, nefiind in stare sa priveasca noul aranjament ca un nou inceput. nu ne vorbim deloc, in mare si pentru ca subliniez cu fiecare ocazie faptul ca n-avem niciun lucru in comun. in afara de mama, dar daca nu zice altcineva, nu-mi sabotez singur pozitia.

unchiul… m-a dezamagit atunci cand i-a scapat pe gura ca sunt interesat de casa. si ca normal ar fi ca bunica sa ii lase lui jumatate de apartament, jumatate mamei, indiferent la ani de angajamente si investitii facute de bunica in singurul ei nepot. ma bucur ca am fost in stare sa-i aprind in ochi o licarire, asa cum imi mai povestea cate-o tanti (mia, olimpia, tudorita…). de atunci, el se tot asteapta sa stergem chestii cu buretele.

taica-miu e scris pe la about. iar bunicii pe care mi i-a lasat sunt acum mult prea batrani ca sa mai schimbe ceva. au reusit cumva sa preia din raceala cu care mi-e prea frica sa ma port cu taica-miu. imaginea pe care o am despre ei nu-i deloc diferita de ceea ce se justifica si nu ma simt responsabil pentru ca ea s-a format atunci cand aveam prea putin discernamant. daca ar fi fost bunica in situatia in care sunt ei acum, m-as fi mutat cu ea a doua zi, sa ajut la orice. dar pentru ca ma simt obligat sa fac un pas inspre ei, il resping cu maxima libertate pe care mi-o doresc. asta e singurul fel prin care pot sa mi-o revendic, sa o afirm.

vreau sa imbatranesc langa cineva la fel de disperat ca si bunicul meu ca nu poate sa o ajute pe femeia de care inca(?) mai e indragostit.