mi se pare incredibil. cred ca am mai spus asta. dar, totusi, este incredibil. in alti ani…ba nu, in toti anii, ideea de a sta intr-o barca undeva pe dunare si a privi oglina apei era “the reason to be”. si, intr-un final, era. printre putinele lucruri care nu erau ciuntite calitativ in realitate fata de imaginea proiecta despre ele. sa stai pe fluviu si sa nu faci nimic. sa te uiti in gol. intr-o barca care merge in deriva pe dunare in jos. si, cand iti dai seama ca esti prea departe si ca va fi obositor sa vaslesti inapoi, pui vasla in apa, doar una, si dintr-o miscare intorci barca pe drumul cel bun.
sau, sa nu poti face asta. sa fii in mijlocul raului, pe o furtuna de august. langa tine sa intre fulgerul in apa si sa iti dai seama ca daca cumva coaja ta de nuca se va rasturna povestea va primi un sfarsit prematur. sa ai doar un kilometru intre tine si pamant, dar sa nu poti face nimic altceva decat sa stai cuminte si sa te lasi dus de valurile care au devenit in cateva minute mai mari decat le-ai vazut vreodata. si sa speri in acea regula care nu lasa ploile de vara sa dureze mai mult de jumatete de ora. pentru ca intr-o ora s-ar intuneca, si pe dunare nu a pus nimeni becuri pentru pescari intarziati.
mi se pare incredibil ca acum ma urc intr-un “tren urban”, un metrou de suprafata, ma duc jumatate de ora intr-o directie oarecare si ma pun pe un mal al dunarii unde am in fata acelasi peisaj la care inainte visam un an intreg. si senzatia e aceeasi.