E altfel pentru toata lumea, dacă asta ajută cu ceva; și trebuie să fi fost așa întotdeauna, deși probabil că asta nu ajută cu nimic.

Sigur, noaptea nu începe la o oră anume, nici nu durează cât un întuneric – e uneori cât un anotimp, din păcate e uneori și cât o perioadă. Este “cu” atunci când te trezești fără. Este somnul atunci când nu ți-l dorești și conștiința atunci când nu te-am întrebat nimic, băi, greierule.

Înainte să fie luminat Parisul de ce-o fi luminat acum, felinarele aprindeau aceleași stări. Am citit eu într-o carte.

“- Good night, Brett, I’m sorry you feel rotten.”

e reciproc si v-ati indragostit in acelasi timp. pentru ca lumea e perfecta, afara este soare dar in casa este intuneric, doar ca sa se poata face orice ai tu chef: parc, somn…

e si un pic racoare, atat cat ii trebuie unei paturi sa fie utila dar nu necesara (poate vrei sa te invelesti cu brate, poate ai chef sa invelesti cu un picior).

e in alta tara, in alt oras, poate e in central park. perfect poate sa fie si la bulgari si in bucuresti, dar trebuie sa miroasa a tei.

lumea fiind perfecta, nu ai niciun trecut – ai doar trasaturi pe care nu le-am mai intalnit. le descopar si le tin pentru mine. nici viitor n-ai, astfel ca fiecare dintre cei patru umeri goi sunt liberi si neapasati.

exista schite pe care mi le-am mai citit, desi nu le-am scris niciodata.

dar in vara n-as fi facut-o. n-am vrut sa despic new york in patru. si nici sa am dovada ca am fost vreodata mirat. am lasat totul sa fie proaspat observat si atat, in asa fel incat, pentru prima oara nu m-am simtit aiurea sa zic hotelului ‘acasa’. cand m-am trezit primul nici nu m-am intrebat ce-i de facut. tin minte ca am coborat imbracat de alergat si oricum ar fi fost asta era ok. si ca atunci cand am iesit mi-a zis un tip sa ‘have a good one’, eu am zis ‘i will’ si m-am tinut de cuvant pana in harlem. si inca un pic. m-au durut picioarele de n-am putut sa ma intorc alea 4 mile inapoi, dar intarziasem si am fortat. nu m-am oprit decat ca sa car un bagaj prea mare pentru un batran. iesea de la metrou, iar eu nu eram turist… eram de-acolo, cum era sa nu ajut? am zambit.

odata am dat indicatii si au fost bune.

eh, si ce-am pastrat eu din new york mai revine din cand in cand. mai nimeresc peste melodia pe care traversam west 59th ca sa alerg in central park. new york gratis, plin, frumos, zilnic cu exceptii.

pai ma cac pe ea. si eu n-am zis-o niciodata serios. ma cac pe ea, pe oras, pe sector, pe vremuri. pe oamenii din zona. pe cine asteapta sa vina primarul in vizita, ca poate aduce cozonac. pe cine a fost inainte atat cat ii trebuie, astfel incat astazi sa poata fi nimic. indreptatit sa fie zero. si ma cac pe prostii care fura o bucata uscata de pom, gasindu-i smechereste o utilitate. inventiv, romaneste, asta ne era mandria, nu? jumatatea plina cu care ne imbatam?

ar trebui sa ma felicit, probabil. m-am ridicat, m-am verificat, m-am dus sa iau paine si sa ma pansez.  am 25 de ani, cu scoala, patanii, un loc de munca proaspat destabilizat, am facut sport, fac miscare, imi tin echilibrul si un mers prin viata cat de cat moral, toate ca sa nu ajung la stiri dintr-un canal. la urma urmei, am muncit si am avut noroc numai ca sa merg pe strada si atat. dar, daca nu e deranjul prea mare, mi-as dori sa realizez mai mult in viata decat sa supravietuiesc.

daca tot aveam nevoie doar de functiile elementare, atunci eu o sa ma cac pe ea. gratie subconstientului, care oricum mi-a intins mainile, m-a ridicat, apoi s-a dus la loc in spate sa tipe ca ii curge sange. merita mai multe responsabilitati, ca se descurca.

si ma astept ca atunci cand voi povesti ce s-a intamplat sa primesc majoritatea vinei: “pai nu stiai ca e acolo?” din aceeasi lingurita cu asta, voi inghiti si abandonul amar pe care l-am gustat deja. pesimist, cateodata, ma gandesc si eu ca nu exista speranta sa se rezolve ceva. asta e doar o surpriza. cineva cu spirit civic, ar servi totusi la antreu un certificat medico-legal, niste fotografii, o reclamatie, o sesizare, o televiziune; dar pana la urma tot nimic.

merit mai mult, si la dracu! stiam destula engleza incat sa scriu ostentativ in alta limba.

n-am nicio alta fotografie in care sa zambesc atat de sincer ca in alea din new york. le am pe cele de cand sunt mic, dar fiind mai vechi decat orice amintire, pot sa consider ca-i alta persoana acolo.

nu te mai iubesc.

amintirile cu al caror contur am ramas o sa le colorez cu minciuni imaginatie. as fi putut sa ma joc cu fiecare drum pana la aeroport. sa am pancarte prin care sa astept “fericire”. “the one”. “inspiratie”. “ceva bun”. “big butts”. “sex la intamplare”. “vacanta”. “noroc”. “sanatate”. “aventura”. “love”. ”sooomn”. si sa-mi inghete mainile in timp ce aruncam cu ele ca cum am facut cu bulgari in lumea derutata. ultima data singura data cand am fost cu pancarta… isi dadeau coate, unora nu le venea sa creada, iar altii stateau cu privirea spre foaia mea de hartie in loc sa se uite la aia destinata lor; sau dupa rude. fusesera in avion cu fata aia din filmul ala? pai si unde era? sigur era la bussiness! sigur era deghizata! o fi zburat economy? ce-a mancat? si mai e pe-aici?

ultima oara cand am dat cu zapada in necunoscuti eram in liceu. am facut dintr-un om batran unul de zapada fix in piata amzei. a ramas sa se uite intr-o lumina alba, care era peste tot, in timp ce rasul golanului fugea intr-o directie. alta directie. parca mai chicotisera si altii, pe care ii vazuse ca se agita inainte.

asa era la aeroport cand ningea cu oportunitati, da’ mi-era mie inexplicabil de frig.