sigur stiti documentarele de popularizare a stiintei. la inceput era doar teleenciclopedia. acum avem discovery, national geographic si restul. documentarele care ne vorbesc despre nasterea lumii si despre cum ea o sa dispara. la un moment dat. ne vorbesc despre soare si comete, cutremure si eruptii vulcanice. odata cu tehnica, progreseaza si ele. devin din ce in ce mai bune. deja au ajuns ca niste telechinezi foarte performanti. iar noi suntem la mana/mintea lor. ne iau din fotoliu si ne plimba prin timp si spatiu. acum ne duc in maruntaiele pamantului peste 1 miliard de ani, acum ne duc pe jupiter la inceputul lumii sau la cativa metrii de soare acolo unde de la lumina si caldura timpul nici ca mai conteaza. totul e foarte spectaculos si instructiv.
doar ca, dupa toate calatoriile astea frumoase, eu raman doar cu spaima. mi se face frica. o frica cat se poate de reala si autentica. frica bruta si salbatica. nu conteaza ca, stiintific, am aflat ca e foarte posibil ca soarele sa mai traiasca miliarde de ani. ca aparitia unui vulcan in ploiesti e aproape imposibila acum. aproape nu e deloc sinonim cu total. iar soarele poate ca trece printr-o depresie si a hotarat ca vrea sa se sinucida acum, ca nu mai suporta miliarde si miliarde de ani de suferinta. se mai poate intampla ca o cometa sa fie irezistibil atrasa de pamant si sa nu mai vrea sa hoinareasca aiurea prin univers ci sa ramana aici. orice s-ar intampla dintre toate astea eu n-as putea face nimic. nimic. nimic. sunt asa mic si neinsemnat. si mi se face frica. si acum mi-e frica. de aseara, de cand ma gandeam la asta, imi e tot frica. cu adevarat frica. asta este prima mea spaima.
a doua e oarecum mai putin importanta pentru ca e doar onirica. sau virtuala, cum s-ar zice acum. asta n-o face insa cu nimic mai putin reala, doar ca e mult mai usor de controlat si invins. daca mi-e frica in somn, ma trezesc. plus ca se intampla rar. de fapt, nu s-a mai intamplat demult. atunci, demult, se facea ca visam. pentru ca nu stiu exact a cata oara visam acelasi vis. pentru mine, amintirea viselor e mare lucru. de obicei nu stiu nici dimineata ce am visat noaptea, da pai sa mai stiu acum ce am visat acum multi ani. pe asta insa il stiu. se facea ca merg la scoala. undeva intre clasele I si a VIII-a. nu stiu precis unde si de cate ori.
cum mergeam eu asa linistit, pe acelasi traseu ca in fiecare zi, se facea ca dadeam peste un grup de calugarite. da, da. calugarite. cel putin asa erau imbracate, iar eu nu aveam niciun motiv sa ma indoiesc ca ar fi cu adevarat calugarite. sa ma gandesc ca erau actrite ce jucau intr-un film. nu. pentru mine erau calugarite. nu stiu cate. mai multe. un grup. cum le vedeam, mi se facea brusc frica. foarte frica. si fugeam. fugeam cat puteam de tare si de mult. nu putea prea mult si prea tare pentru ca imediat simteam cum genunchii mi se faceau de cauciuc. si calugaritele erau tot aproape de mine. nu pareau a avea intentii rele. nu pareau ca ma baga in seama. dar mie imi era frica si vroiam sa fug numai ca genunchii mei de cauciuc nu ma lasau. si… si atat. pentru imi era prea frica sa mai visez asa ca ma trezeam. asta s-a intamplat de cateva ori.