ne vedem si pare totul un fel de scenariu: atat de putina legatura are cu ce a fost mai ieri. n-am la indemana nicio iesire din asta si nu vreau sa o patesc din nou. se spune ca ar trebui sa fiu consecvent, pentru putin timp chiar am reusit. printr-o distanta de ‘uite atat’ reusisem niste suparari, pe care acum le caut aiurea. mi le doresc pentru ca m-am si obisnuit cu ele, dar nu le gasesc (cu senzatia asta m-am obisnuit). caut dezamagirile astea de care imi aduc aminte, dar imi scapa printre degete constant. ma uit dupa ele unde apuc, dar nu gasesc nicio speranta la nimic pentru ca nici nu mi-o doresc. nu e in priviri, nu e in mine, e doar in trecut, dar nici acolo foarte prezenta pentru ca n-am internalizat mai nimic. si cam astea sunt toate locurile in care stiu sa caut: in mine, in tine si in trecut. nicaieri n-am un motiv.
raspund cu ‘mai bine imi e bine’ decat ‘mai bine nu mi-e rau’, dar regret des ca nu sunt in stare sa ma agat de ceva. nu am nicio firimitura pe care sa n-o fi scuturat atunci cand am inceput din nou sa vorbim, deci nu pot sa gasesc drumul inapoi spre bariera de care profitam la un moment dat. apuc sa te iau in brate si ma vad asa cum uit de ce eram suparat cu cateva minute in urma, sterg dezamagirea incepand cu primul lucru de care imi aduc aminte si sunt mereu cu un pas in spate. in timp ce e frumos si familiar de cald, alerg in gand dupa ceva care sa-mi dea un pic de spatiu – doar-doar o sa fie altfel de data asta. ma uit la lucruri cum o sa se evapore, dar nu pot sa nu ma mir ca exista totusi urme.
urme care ma sperie, pe care nu credeam ca sunt in stare sa le port. niste cicatrici mici, mici, de frica.
cand ma uit spre noi doi, nu reusesc decat o lentila mov: lucrurile sunt roz si albastre in acelasi timp. frumoase, dar parca am mai vazut filmul asta o data. riscante, dar parca am mai vazut filmul asta o data. lumea zice ca e o obsesie. lumea zice ca te iubesc. lumea nu mai stie ce sa zica. iar mie mi-e frica sa ii dau dreptate in oricare dintre situatii, deci iau si eu in sfarsit lucrurile mai incet.
deci fii atent ca e de bine: cred ca astea is cele mai bune posturi ale tale. din ce imi audc eu aminte. adica asta si cu ala dinaintea lui
pai multumesc, il pun la featured
eu zic sa il pui la recommended. merita!
congrats!
din perspectiva ta Andrei lucrurile vor fi intodeauna si roz si albastre.Din cate am citit pe acest blog am ajuns sa cred a nu vei vedea niciodata lucrurile in roz , dar esti prea tanar -si sper ca vei ramane prea tanar- sa le vezi doar albastre. Asta pentru ca albastrul e o culoare frumoasa dar periculoasa (asta si pentru ca negrul cel mai negru e de fapt albastru).Cat despre “lumea zice” -acum noi suntem chibitzi si numai tu poti sa vezi care ar fi urmatoarea mutare.
featured (desigur)
@all multumesc… ca pentru prima oara am thumbs up din mai multe parti p-aci. a durat ceva, dar merita
multumesc, inca o data.
@annamari roz si albastru suna a maniaco-depresiv. sunt extreme care ma ajuta sa fac o medie si sa merg cat de cat inainte. ai ajuns sa cred ca sunt un pesimist? sper ca nu. sper doar sa am vederea buna.
pesimist? nu. Mai matur decat indica varsta biologica, da…
Cei ma multi dintre noi nu au vazut destula mizerie pana la 20+ ca sa nu aplice lentilele roz foarte des… Nu e cazul tau. Cu varsta incepe tendinta de a aplica lentilele albastre din ce in ce mai des, si aici incepe arta mediilor. Cand iti vine sa dai doar cu albastru dar reusesti sa te auto-convingi ca e mai sanatos si mai realist sa dai si cu roz in anumite situatii…
ce frumos că memoria e selectivă, nu? şi descoperi că ai tendinţa să păstrezi şi să-ţi aminteşti doar ce e bun şi cald şi îţi umple sufletul (nu neapărat tu personal – e generic la a doua). îmi amintesc un an în care am văzut anotimpurile mai limpede numai pentru că am putut scrie cuiva “vezi, a venit primavara/vara/toamna…” chiar dacă doar calendaristic nu venise încă niciunul. şi-acum zâmbesc amintirii.
cu timpul, chiar şi alea par să-ţi mai scape, dar poate e doar parte a procesului de a deveni altcineva, altceva, sau poate doar de a creşte.
dar nu te poţi împiedica uneori să nu-ţi fie dor de tine însuţi, cel de atunci, de lumina pe care ţi-o dădea acel cineva anume chiar fără să fie acolo. şi chiar dacă chemi asta ochelari roz sau nu – senzaţia aia care îţi dă zâmbete interioare – cred eu că e bine să te bucuri de ea. pentru că e pasageră, pentru că nu ştii când mai apare… şi-apoi pentru că e frumos să-ţi dai seama că poţi să mai arunci fricile pe geam. odată cu ochelarii albaştri, desigur.
of, am senzaţia că vorbesc numa’ prostii. am îmbătrânit. hi-hi-hi…
cât despre rating, io nu cred în de-astea. şi apoi de la tine i’ve heard better. ceea ce înseamnă că e tot acolo. get it out.
mi se pare ca e de bine tot ce ti se intimpla. and then, fa si tu o selectie bazata pe intuitie cind culegi spusele noastre, ‘ceilalti’
undeva in nordul stomacului stii singur ce e
@trix incerc
@naked incerc
squint your eyes..it helps sometimes to see more