nu-mi ajung 24 de ore sa fiu prost organizat. pe hartie, as putea sa ordonez perfect unitatile de timp, ca la tetris, si sa fac cate-o zi sa dispara cu succes – sa-mi aduca scor.
aveam cativa ani si ma jucam cu unchiul pe un calculator sovietic mikrosha. la bunica, in acelasi metru patrat de pe care scriu acum – 15 ani mai tarziu. tetris e una dintre amintirile la care o sa ma intorc mereu. tetris e unul dintre momentele pe care pot sa le fac sa fie despre orice, asteptandu-ma sa fi avut un impact mai mare decat pot sa-mi dau seama. lucrurile din copilarie au toate drepturile asupra persoanei de acum. au dreptul, de exemplu, sa-mi arate lumea in piese de joc:
- pentru timpii de asteptare nu sunt in stare sa desenez nicio piesa. golurile stim toti cum arata. le-am populat de cele mai multe ori cu amintiri, cu alte fete ale aceluiasi obiect. am scris un an de zile in timpul de asteptare despre episoade mai scurte decat amintirile mele. asa s-a filmat si m.a.s.h. – tin minte ca a durat mai mult decat razboiul in timpul caruia se desfasura actiunea. a inceput totul cu un ecran gol, plin de asteptare
- jocurile imi vine sa le ilustrez ca bare verticale; puse una langa alta ar face viata sa fie maxim de simpla si cu un scor exceptional: sute, mii de puncte de distractie, toate lucrurile dintr-o viata fiind atat simple/complicate pe cat as avea chef in ziua respectiva. scorul unei vieti alcatuite numai din astfel de zile ar fi paradoxal: maxim, nu s-ar opri niciodata; desi, daca n-as mai da vreodata atata atentie jocurilor, piesele s-ar aseza una peste alta si s-ar duce dracului tot. repede. daca ma gandesc mai bine – tocmai am zis un lucru destept si nu exista niciun paradox.
- cariera ar fi s-urile alea mici. alea n-au niciun sens daca nu sunt puse pe cate vreo puta. si construiesc, ajung sus, uneori se potrivesc ca o manusa, dar in majoritatea cazurilor mai degraba nu. scad si ele din mizerie, fac scor, cateodata ajunge totul sa ajunge ca o scara din piese d-astea greu de potrivit. dar pentru partea aia de sub treaba pare ca e nevoie de ceva neregulat, despre care am scris la punctele 5 si 6 fara sa dau detalii.
- blocurile, patratele, sunt scoala. si nefiind la fel de entuziasmante ca si jocurile ele cresc mai greu dar tot asa: sunt suficiente pentru o existenta izolanta. linistita.
- mai sunt l-urile
- si t-urile
una dintre ultimele doua trebuie sa fie prietenii, cealalta iubirea. dar n-as face decat speculatii ghicind care sa fie mai bine care.
nu-mi ajung 24 de ore intr-o pentru ca piesele vin dezordonat. nu repede, dar sigur dezordonat. niciodata in aceeasi ordine, ca sa zici ca tinand un jurnal online (blogul asta) o sa stiu la ce sa ma astept si o sa ma prinda nivelul urmator pregatit. de cativa ani reusesc sa supravietuiesc cu goluri prin fel si fel de locuri. ceea ce face fiecare doar ca nu o vede asa.