in saramura

acum 20 de minute era o gramada de text aici. l-am sters.

istoria divagatiei

am reusit sa ma razgandesc, sa nu imi dau cu parerea despre ce ma rodea la pranz. am scris un text care si-a plictisit autorul fara mult efort, doar cu jumatate din capacitate. pe la paragraful 3 am adormit pe mine. imi fugea gandul pe masura ce pocneau literele ca imbinarile sinelor de tren… stie toata lumea senzatia. ca a patit-o la mine, ca a patit-o la tine pe blog, la altul (sper ca mai des) sau la toti – ne cam plictisim unii pe altii cu rahatul pe care-l mancam. asa-i.

tocmai ce-am facut treaba cea grea – am recunoscut. asa ca trecem mai departe. am gandit lucrul asta de prea multe ori ca sa nu-l gasesc la un search pe blog.

egosimul

ne citim din inclinatie, cred eu. inclinatie catre sine cateodata. imi sprijin punctul de vedere pe faptul ca cei cativa autori pe care-i citesc orice ar scrie sunt parte din mine si ar putea semna orice ineptie. ii citesc pentru ca sunt prietenii mei gay, colegii mei de facultate, fostii mei prieteni, potentialii mei amici… mine, all mine. m-am uitat in gol atunci cand fata pe care o iubesc n-a sris nimic. am sorbit tot spatiul ala pentru ca o parte din el am fost eu, iar din alte locuri speram sa stiu ce gand a fost alungat.

eventual preluam niste continut si ii dam retweet. asta de la altii.

tot la ‘altii’ sunt si blogurile pe care e cool sa le citesti, oamenii cu care la un moment dat ti-ai dorit sa fii prieten dar te-au sufocat cu ciripeli. si altii. asa cum toata lumea are cate-o cunostinta care nu-i niciodata atenta. pe net se bate cu pumnul in masa prin frecventa, culori, pixeli sau retea. online se face galagie la gramada, ca pe stadion. cateodata nu mai suport, acum e o  urgenta, vad ca-s foarte multi si ma simt inconjurat. o sa imi treaca si nu o sa fac nimic. a face nimic include si plansul pe taste.

dar e intr-adevar enervanta cunostinta respectiva. nu uita niciodata unde a ramas. are ciripelile ei de zis, indiferent de ce intrebi, cum e afara, cine moare. tine minte si continua de unde a ramas sau te contrazice chiar daca n-are nicio legatura. are ceva de apasat pe taste, are o parere absolut buna. ce avem noi de spus merita cu indulgenta 7. un sfat, o intamplare sau chiar un banc de-al ei sunt de nepretuit. e crucial ca mananca, vital ca face caca, foarte interesant ca traieste ziua de miercuri. despre criza a aflat printre ultimii dar a scris cel mai mult. oriunde, oricum.

am pus la un moment dat o intrebare, sufocat de stiri la radio. mi-a trecut, am ascultat sport si romantic pana mi-a iesit din cap ca nu stiu ce e saramura pentru o vagauna de sare.

experimentul

va traiti vietile cu meticulozitatea unui experiment, al carui fiecare schimbare trebuie notata, impreuna cu fiecare variabila si cu nuantele care vor putea fi date inapoi (speram). da, asa… cu un flux de informatii fidele si ganduri care (abia acum) nu trebuie scapate sub nicio forma. la dracu cu restul, oricum nu erau importante, chiar daca ne-au adus aici! importante sunt trairile de-acum, strivite suficient de mult de ochiul cititorului poate se fac cate-un diamant. si ce va face cititorul cu el? ii va da retweet.

pentru ca nu putem da timpul inapoi, astea o sa ramana vii si inutile direct proportional cu frecventa – care, totusi, e o necesitate. pe twitter trebuie update zilnic. pe blog, andrei nu mai scrie si asta indica niste lene. des, regulat, fiecare trebuie sa ne spunem bancul, doar ca unii o fac mai subtil. sau mai rar.

unii mai destepti decat mine au definit asta ca o existenta in sine. i se zice lifestreaming sau poate n-am inteles eu nimic din ceea ce se vorbeste. de fapt, eu am cautat internetul cu ochii de sociolog de prea putine ori. am si pornit in directia asta de la un joc, ceea ce imi compromite multe dintre motivatii. nu cred asta, dar trebuie spusa. lifestreaming… un fel de existentialism fara sufixul nobiliar.

e frumos totusi sa fii un experiment in sine. mie imi gadila un nerv, ala care a gandit pentru prima data ca sunt centrul universului. fiind subiectul intregii maculaturi online, am blog, am retele sociale, am twitter si-mi mai fac daca e nevoie, sunt fix asta: subiectul. dar vreau sa stiu ca disting o intrebare de o spasma si ca voi raspunde la ea. nu mi-ar placea sa ma pierd in gloata oamenilor care cauta rima perfecta pe twitter si fac o cariera din a nu reusi. nu pentru ca ar fi un lucru rau, ci pentru ca-i prea mare galagie in esecul asta.

inca o alunita si acolo nu-i de la soare (pls RT)