doar mi-am facut un obicei din a scrie d-astea pe blog. si vrem nu vrem, suntem fiecare parte din viata celuilalt; condamnarea e trecuta in acte oficiale. de la certificatul de nastere mi se trage dreptul de a fi o povara, cel putin pana la o anumita varsta. cand am trecut de 25 de ani, desi nu s-a intamplat inca treaba asta, n-am mai primit pensie alimentara.
mi se pare si normal. 2 milioane inseamna mult. cu atat mai mult cu cat e a sasea parte din 12 milioane – tatal meu are un salariu care a inghetat de-a lungul vremurilor, fie crestere economica, fie promovari, fie ce-ar fi. a inghetat cred ca vreo 3 ani, ca sa nu ma incumet si sa spun ca de foarte multa vreme e atat, de cand eram prin liceu. si tot ce-a trecut peste el, 12 milioane a ramas, un pic mai mult decat ceva mizerabil de putin pe care nu l-am crezut niciodata.
acum s-a spart. din septembrie o sa am iar 25 de ani, ca nu mai primesc pensie alimentara. si nici un telefon care sa ma anunte de treaba asta. nu, ca nu-i o obligatie. desi eu intotdeauna am crezut ca e, iar atunci cand nu poti te achiti de ea, te scuzi, nu ceri intelegere (m-am mai suparat o data pe mentalitatea asta… sigur, n-am scris pe blog pentru ca nu am vrut). e vorba tot de niste prioritati, eu sunt copilul celalalt si la bune si la rele.
si mai e mentalitatea de garda financiara. si pe asta m-am suparat. am un tata care imparte amenzi, ca n-am fost/nu sunt un fiu suficient de bun. nu numai ca nu mai intreb “cat de sus?” atunci cand imi spune “sari”, ci nici macar nu mai aud. m-am ascuns in casa prefacandu-ma ca sunt plecat cand eram mic, iar dupa o anumita discutie am ajuns sa mi-o asum. asa am ajuns aici, unde iau niste bani pe care cu siguranta ii injura. care atunci cand nu vin, nu mi se cuvin, probabil. bani, pe care n-am contat multa vreme, iar acum cand o fac… nu o sa mai fie.
si toate astea sunt filtrate de mama. partile bune sunt spuse, alea rele – ascunse sau exagerate, in functie de momentul potrivit sau de refularea ei. saraca… eu o sa refuz in continuare sa vorbim, ca e felul meu de a respecta o regula. de a aplica o sanctiune. si de ce sa mint, ma si fereste de noroi. ce util ar fi fost un post ca asta acum 25 24 de ani.
io zic sa incerci faza asta
e fun!
si eu ma gandeam la asta. speram sa nu o fac, nu stiu de ce. dar speram sa o si fac… si asta stiu de ce. porunca aia cu respectul datorat parintilor cred ca merge in ambele sensuri. dar sa presupunem ca nu ar merge: datul asta in judecata l-ar obliga totusi sa accepte ca are o responsabilitate; sa-si asume rolul.
cand/daca scap de vanatoarea de interviuri… cand/daca ma linistesc cu o parte din probleme, o sa-mi asum asta, cel mai probabil. si tag-ul ala cu ‘tata’ o sa devina serial
sa stii ca nu e mare povara daca gasesti un avocat si faci o intelegere cu el, de tipul plata dupa incasare suma obtinuta si procent negociat.
asa o sa se ocupe el de tot si tu doar de prezenta cand e cazul.
e relativ usor si incearca sa nu te implici emotional cand vor aparea reactiile.
DA NU E MARE POVARA DACA GASESTI UN AVOCAT SI FACI O INTELEGERE CU EL