km asa

sa fi trecut 20 de ani de cand colectioneaza amintiri cineva de varsta mea. iar eu nu sunt altfel. le tin pe toate pe oras ca suport magnetic, pentru ca o cutiuta, un jurnal, un scrapbook ar fi gay. nu? oricum ar fi, dimineata, orasul pe care am pus eu chestii nu-i are doar kilometri si amintiri. nu animatie, nu intamplari, nu sunete, nu mirosuri, nu oameni, nu balti, nu caini, nu verdeata, nu cunoscuti. nimic recent.

cu cat sunt mai pe bicicleta, cu atat mai repede deruleaza orasul; e viteza optima: pe jos as da de maxim trei pe zi, cu masina nu as remarca nimic (regula care se aplica absolut oriunde). azi dimineata, n-aveam la ce altceva sa fiu atent decat la povesti.

pentru ca am citit undeva ca amintirile sunt doar povesti pe care ni le spunem repetat. eu imi zic basme de cele mai multe ori, iar sensul povestilor urate este cel al zilelor urate carora, totusi, le-am supravietuit – tot frumos. amintirile astea interpretate subiectiv tin de perceptie si d-aia “prin pasajul asta ploua si ma grabeam sa nu intarzii”; nu era foarte bine iluminat acum 2-3 ani. si “statia lui 783″. ieri “pe-aici intrasem intr-o discutie despre gimnastica”; nu o vroiam. “am sarit gardul asta”. “o vedeam cum se dezbraca”. “am vopsit sigla pe perete; prost, dar nu foarte”. “oreion”. nu mi-a placut niciodata cafeneaua de langa snspa. “cand miroase a tei, miroase a iasi”; dar nu mirosea nimic a tei azi dimineata. in spiru haret e o usa mare de metal pe care o lovesti din plin daca se deschide in timp ce marchezi 2 puncte pe contraatac. “pe unde a luat-o prima oara taxi-ul catre mine?”

bucuresti e un oras destul de subiectiv. ii recunosc titluri de proprietate pentru diferite zone, chiar daca nimeni nu revendica povestile de-acolo. le evit, o fac elegant, in vreme ce dau la pedale ca sa invart o rola de film.