la psiholog

marco polo ii povesteste lui kublai khan, printre altele, despre un oras care este, de fapt, mai multe orase, fiecare la fel. oamenii locuiesc, pe rand, in cate unul din orasele care formeaza un singur oras. cand se plictisesc de locul de munca, de priveliste, de strada in care locuiesc, de oamenii care ii inconjoara, se muta in celalalt oras-oglinda. acolo primesc alte roluri, alte strazi, alte locuri de munca, alti cunoscuti. in felul acesta isi duc viata mai departe, fara a pierde…de fapt, nu fara a pierde, ci pur si simplu, isi duc viata mai departe.

mi-am amintit, atunci cand am citit asta, de moore si de coloniile lui in care copii erau crescuti la un loc, femeile erau bunuri comune si fiecare isi avea rolul sau bine pus la punct. si, mai ales, atunci cand oamenii deveneau prea multi, erau expulzati, trimisi in afara “lumii”, doar pentru a fonda alte colonii similare printre “primitivi”. expulzarea ca proces de colonizare.

si mi-am mai amintit de the troublesome man, acel om care sta la o benzinarie undeva in pustietate si asteapta autobuzul. the magic bus, cu aceeasi functie ca in povestea lui marco polo cel fictiv. sa te ia si sa te duca in alt oras, in alta lume. cum ar veni, te-ai saturat de locul in care esti si marele narator al povestii tale nu permite o lume in care toti oamenii se satura la un loc si pleaca toti (pleaca social) in alt loc, atunci pleci de unul singur, iar statia intermediara, the network hub, routerul este o benzinarie undeva in pustiu. de acolo, esti dus spre o alta lume “perfecta”. si tot asa.

nu ma joc. desi as vrea sa fie un joc. m-am gandit mult la centru si la periferie in ultimul timp. si la o mica poveste. toti oamenii astia care sunt stransi aici ca sa “studieze” si sa realizeze o societate deschisa sunt niste periferici. locul asta, cum ar veni, le aduna si le centralizeaza periferiile. adica visele. important nu este locul unde stau gura casca si asculta teorii si povesti, important este locul unde dorm. si nu dorm bine, in legatura cu asta am dat empirice. nu dorm bine pentru ca undeva jos, la multe sute de metri adancime, este un laborator care le aduna visele rele. cosmarurile perifericilor sunt esentiale pentru “societatea deschisa”. imi place sa ma gandesc la tot locul asta ca la un laborator social in care doar cele mai ascunse pulsiuni ale subconstientului conteaza. si, prin asta, am si raspunsul la o intrebare pe care am auzit-o saptamana asta: de ce, aici, nimeni nu il pomeneste pe freud? mi-a fost frica sa raspund in felul in care as fi vrut.

initial am mers la dna. psiholog, un serviciu oferit gratuit de institutia in care sunt incorporat, pentru a ii povesti despre puseurile de ipohondire care ma apuca si pe care nu reusesc sa le controlez . ea mi-a zis din prima ca stie la ce ma refer, i-a si zis cumva (ceva cu hertz sindrome, dar nu mai stiu sigur, am dat o groaza de search-uri pe google dar nu am gasit mare lucru), dupa care m-a rugat sa ii povestesc simptomele si frecventa lor mai in detaliu. ceea ce am si inceput sa fac. in timpul in care eu faceam asta, dna. psiholog a atipit de 17 ori. as fi putut sa plec de la atipitul nr. 2, dar mi se parea atata de absurda intreaga situatie (si, evident, absurdul tare place la mine) incat am ramas. cred ca era atipitul nr. 11 cand am stat asa cam 2 minute, in camera era o liniste absoluta, auzeam doar tic-tacul ceasului de pe perete si ma uitam in jur, prin camera. ma simteam cumva pierdut, jignit, dar in acelasi timp linistit si puternic in timp ce ii priveam capul idioatei aleia cum ii aluneca intr-o parte. atunci mi-a venit ideea sa fac ceva, nu stiam exact ce, dar ceva foarte aiurea, sa dau cu pumnul in masa, sa urlu ca un lup, sau sa arunc vaza de pe masa. as fi vrut sa ii vad fata, proaspat trezita din visul ei cu ponei, si sa ii ranjesc cumva la modul “ei, acuma ma asculti, vaco?”. dar nu am facut asta, fiindca sunt baiat bun. am asteptat, iar dna. psiholog, draga de ea, s-a trezit intr-un final si m-a intrebat, din nou, “so, what are your simptoms ?” raspunsesem deja de 3 sau 4 ori la intrebarea asta. poate daca i-as fi povestit despre orase, despre utopii, despre vise, ar fi ascultat. dar nu este sigur. ne-am despartit amiabil. a ramas sa ma mai duc sa ii spun life story-ul. o sa ii spun pe dracu’. dar cand ieseam mi-am dat seama ca poate era pe ceva (vreun derivat, opiacee, bromuri, prozacuri, cine stie, doar asta este meseria lor, sa prescire asa ceva). si mi-am dat seama ca poate ar fi trebuit sa vorbesc cu ea despre asta, sa o incit putin, sau poate sa fiu prietenos/seducator ca sa imi dea si mie. cine stie? nu am facut nimic, si nici nu o sa fac. si asa ajung la finalul lui azi. cumva raman tot la nivelul de sfarsit de secol 19, un flaneur al vietii, care se uita dar nu prea vrea sa intervina (si el un tip care viseaza, in fond). retrospectiv, regret. as fi vrut sa dau cu pumnul in masa si sa ma iau de dna. psiholog (vaca). dar, pe de alta parte, m-am scutit de o serie de probleme in felul acesta.