nu ziceam pe undeva ca am nevoie sa fac mai multe lucruri deodata ca sa duc ceva la capat?
m-am oprit acum din inceputul zilei si mi-am pus capul sa se opreasca din vertij. am reusit fix cat sa marturisesc ca am oscilat intre doua titluri si n-o sa scriu probabil despre niciunul.
- “eu sunt ursul, sa inceapa concursul”… pentru ca in punctul asta am ajuns: sa ma uit la toata treaba asta ca la un concurs, pe care cu siguranta o sa-l pierd si poate l-am pierdut deja. nu sunt in stare sa nu fiu exigent, deci o sa pierd la scor. nu cred ca mi-e de-ajuns potentialul ca sa dorm linistit
- “cat gandeste un fir de telefon?”… pentru ca la un moment dat fizica cuantica a inceput sa para la indemana oricui stie sa puna niste intrebari. si pentru ca un impuls nervos este un impuls electric si pentru ca ne ajunge wikipedia ca sa aflam ca acelasi este si principiul de functionare al telefonului. nu stiu din ce sunt facute gandurile si cata reflectie se abate asupra lor din afara propriei mele persoane.
si cate lucruri am inceput acum sa zic…
later edit: dus mai rece decat ala de aseara, nu-mi aduc aminte sa fi facut. ma durea capul, incepuse concursul si pe mine m-a luat pe nepregatite. si pentru ca totul era la mine in cap, am inabusit indoilelile, semnele de intrebare si verdele unei gelozii prost intelese in aburi de herradura. tot acolo, tot mult, dupa care am baut cate o bere pentur fiecare 10 minute pe care vroiam sa mi le rapesc din ganduri. am reusit 3.
cand am ajuns acasa… m-am pus gol in pat si am adormit cu patul invartindu-se a leagan. nu suficient incat sa nu mai stiu de mine, dar suficient incat sa nu se infecteze nimic din gandurile pe care mi le-am ranit singur.
concursul de belit pula la urs… e o fabricatie. o glumita, eu sunt ursul si nu se intampla in continuare nimic. lumea mai pierde din inocenta, ochii isi mai pierd din claritate, fetele sunt un compromis care zambesc mai stramb. cu ochii lor albastri, come fuck me boots, parul mai negru decat creste si ochii lor albastri. stramb… inca inutil.
laterer edit pentru 2: cu pauze de pus muzica, ma uit la lumea insetata de e-type cu ochii pe care mi i-a deschis un documentar extrem de prost/un film prea stiintific vazut dimineata. what the bleep do we know, la care am dat play dupa ce mi-am adus aminte de recomandarea calduroasa a lui gadea. nu a meritat ora jumatate pierduta, decat pentru cateva secvente si un fel de a privi lucrurile catre interior. adica… relativ, probabilistic, stadial, cuantic.
si asa am ajuns sa ma gandesc la cat de reala e durerea, desi tine de interior. exista indiferent de stimuli, la fel cum exista si o erectie atunci cand te culci seara, gol, singur, impovarat de ochi albastri, come fuck me boots etc.
totul fiind relativ, dragostea apare ca un sentiment stimulat chimic, in lista cu foamea, frica si alte instincte la fel de primordiale. si se facea ca celulele care raspund la un stimul, odata saturate chimic, se divid in celule mai sensibile la stimulul respectiv si mai putin sensibile la toate celelalte functii elementare. asa cica isi pierde pielea din elasticitate, neuronii din memorie, felul de a fi se pierde intr-o suferinta familiara atunci cand luni, ani de zile nu iesi dintr-o paradigma. fie ea pierderea cuiva, fie ea instrainarea cuiva, fie ea dragoste, fie ea dor.
iar asta a intrat intr-un acord ciudat cu tot punctul 1.