nu-i o amenintare

de la un moment incolo, insa, n-am mai fost trist o zi, o saptamana, o luna intreaga. iar lucrurile n-au mai avut legatura intre ele, ci doar au aparut, asa cum ii sta bine unei zi sa ti se intample. pentru ca nu sunt nici fericit constant, n-am cum sa ma mai descurc cu ce scriu aici.

intampinand cu bucurie o varietate in gandire si simtiri (daca asta este o expresie) din 2010 vad ca nu mai scriu, ci las doar semne. folderul de ciorne e scrijelit peste tot. la fel, un desen de creta este sters de adultii nesimtiti care trec pe-acolo. se gandeau la altceva, n-aveau timp sa se uite pe jos, incepusera ganduri de mult, de ce sa se opreasca? n-as sti sa raspund, eu inca ma opresc, dar nu de tot. asa ca nici nu colorez desene pe alee, nici nu trec peste ca sa ajung undeva la timp, pierd trenul (daca asta este o expresie) si nu fac decat un drum pe ocolite pana in acelasi punct.

discursul  mi se leagana pe valuri de tendinte, nu stiu ce le reguleaza.

am o saptamana intrega de mizerii in draft. si inaintea ei am inca o saptamana. comentariile si vizitele au ajuns schitele din urma si acum raman si ele niste umbre. iar asta ma incurca. atunci cand ies la o plimbare, dau de o cladire cu birouri. nu era o straduta pe aici?

o sa mai scriu un blog, inca notez lucruri in schitele lui. in schitele astuia tot vreau si las doar semne, asa cum ziceam. le tot aman, pentru ca nu-s constant in ceea ce ma chinuia odata. e si bine, dar nu-i la fel de interesant sa citim oameni la fel.

gaseam de obicei sensurile pe care le cautam, scriind. la schimb, aveam de fiecare data grija sa las o incheiere generala. asta era premiul pe care il meritam si eu, pentru ca m-am gandit. il imparteam, pentru rabdare, precum o invitatie la discutie. aveam grija sa nu contrazic gustul de ‘si mie’/'si eu’, pentru ca doar concluziile simt ca-s ale mele. plimbarea pana acolo era publica, de inceputuri cred ca am avut fiecare parte, oricum. apoi, acum, am renuntat sa public cate-un lucru, dar nu multe. nu mi-as da voie sa ma cenzurez.