m-as muta intr-o cutiuta ieftina. sigur ca mica se intelege, pentru ca nimic altceva n-ar putea da senzatia de confort la care ma gandesc. o cladire mare, supraetajata are nevoie de cate-un colt ca sa tina amintiri (astea daca nu sunt aglomerate, sunt degeaba; poate d-asta si are sens ‘scleroza in placi’, pentru ca pe de-a-ntregul ar fi fost aiurea). nu stiu, totusi, nimic cu certitudine…
vreau cutiuta asta dintr-un motiv care imi scapa. desi nu se ascunde foarte bine, presupun ca asta e una din temerile care castiga cel mai mult de pe urma faptului ca mi-e mie rusine sa o accept. asa ca scapa, ar scapa in orice culoare s-ar prezenta, de la fuchsia pana la un negru sumbru. si cu pula mare.
cam de chibrituri mi-o imaginez, plina cu lucruri din care atunci cand e cazul sa-mi pot construi o cabana la moda. frig probabil ca n-ar avea cum sa fie, ca putem freca niste fosfor de pereti, iar de caldura scapam usor la umbra unui carton. folosesc pluralul pentru ca nu m-ar deranja sa am si musafiri, desi m-as folosi de ei ca sa am pe cine da afara. minimalist, cu cate-un ‘nu’ sincer si scurt.
m-as muta in ea ca sa accept oficial foarteputinul de care am nevoie pentru a-mi duce respiratiile mai departe; am nevoie de si mai putin pentru a gandi cate-o din asta: sa tot fie vreo 4 milioane, hai 5 cu care sa ma descurc pe luna. sigur, fara mari distractii, fara cadouri sau rasfat. si cu aranjament culinar special. de cat am cu adevarat nevoie nu stiu, dar nu sunt pregatit sa aflu: am nevoie ca lipsurile sa nu mai existe, iar celelalte nevoie sa fie acoperite de asumare, intelegere si suplinitori.
mutat intr-o cutiuta, as putea sa propavaduiesc chestia asta si alaturi de o baza consistenta de adepti as schimba lumea intr-un loc mai putin aglomerat – un fel de parc, plin de boschetari. mutat intr-o cutiuta, cred ca as avea si mai putine lucruri care sa-mi lipseasca. fiind totul la indemana, din prima zi m-as intinde sa ordonez toate lucrurile de care ar urma sa am vreodata nevoie.
daca e, se poate si schimba resedinta – piata de imobiliare e inca suficient de virgina cat sa o putem arunca intr-un vulcan.
am rastalmacit ideea asta solitara un drum intreg, acompaniat de buzunar. in el am pus o moneda de 5 mii, langa chei, pe care am injurat-o pe cat posibil pentru cel mai zgomotos sunet din seara asta. pe strada, se lovea la fiecare pas, iar eu nu puteam sa ma gandesc decat intermitent la bani.