deplin constient ca nu-i momentul mi-am notat in telefon o amanare, dupa care sa scriu pe blog. si am uitat. de fapt stiu care e tema, doar propozitiile imi scapa, odata plimbat, intins, relaxat… dupa posibilitati. singurul lucru nasol de pe iarba din parc este ca nu pot sa pun laptopul direct pe firele de iarba, de frica sa nu-l stric cumva. in rest totul e ok. asezat.
s-au asezat toate, asa cum au tendinta sa o faca dupa fiecare vizita, imediat ce am ajuns la bunica. suna macabru, dar dintr-un anumit punct de vedere cimitirul are meritul de a pune lucrurile in perspectiva. si nu zic ca se termina totul sau ca dam toti inapoi tot ceea ce am luat cu imprumut, nici ca ajungem fiecare in acelasi punct – pentru ca p-astea le-au vazut atat de multi incat nici macar nu mai sunt adevarate. pentru mine au inceput sa apara exceptii, unele ingrijite mai des, altele lasate in voia vremii. deci nu, nu asta e perspectiva.
ci ca mi-am dat seama ca a fost nevoie de vointa unei vieti, sacrificiu, tot altruismul si determinare multa ca eu sa ajng aici; sa stau 20 de minute pe o margine de piatra si pur si sa nu ma gandesc la tampenii… a mancat o viata de om. plus bucatele din altele si ani de-ai mei din ce in ce mai multi. nu m-am speriat de gandul asta, semn ca n-a fost o revelatie; s-a asezat el pur si simplu si m-a lasat sa-mi vad de ale mele. nu cred acum ca lucrurile o sa se aseze pe drumul lor prestabilit, cum nu credeam nici inainte. nici nu mi se pare ca am dreptul la vreun sfasit fericit. nici nu cred ca e posibil sa traiesc eu basmul in care criteriile mele sa fie depasite in fiecare capitol. poate ca bunica n-a avut de-ales si i s-a intamplat sa aiba grija de familie.
a facut-o. iar acum lumea joaca badminton prin jur, eu nu. mai sunt o gramada de familii ale caror povesti poti sa le ghicesti din lucruri. la lucrurile alea unii sunt atenti, altii nu. depinde cate intrebari incap.