saga

daca sunt lucruri pe care le scriu la cald, asta e unul dintre ele. ceva imi spune ca nu o sa iasa literatura ci doar suspin, ceva care tine de randurile scrise la prima incercare. povestisem, in ordinea enervarii, inca un episod personal si m-am impiedicat in propria exprimare. incepusem in gluma, vorbisem si serios, cand am ajuns sa scriu ca totusi doare… m-am impiedicat si-am renuntat. o sa incerc din nou… daca am publicat inseamna ca n-am putut o data in plus.

in draft gasesc un post vechi de cateva zile. si vad ca nu o sa mai apuc vreodata sa-l termin. n-are legatura cu ce s-a intamplat acum decat prin tema conexa. e despre mine, despre o zi proasta, despre cum am decis in scarba sa fac marketing dupa ureche si n-a iesit nimic. mai bine, e superficial. am lasat un comentariu la cabral, intr-un post in care povestea despre tatal lui. ma bucur ca nu a fost  aprobat – fusese scris din motive tampite. ma bucur ca am gresit ceva pe-acolo – linkul catre tagurile ‘tata’ pare mai lipsit de sens decat oricand. imi pare bine ca n-am cersit trafic – un ‘si eu’ in comentarii n-a adus mare lucru niciodata. dar pe de alta parte imi pare rau ca n-am adus 170 de pareri incoace. mi-ar fi folosit, probabil, ca sa ma accept.

cu ce sa ma accept? pai o sa ard in iad. sau cel putin am coborat cateva trepte sociale, in ochii mei. cred ca n-am avut de ales, dar as vrea sa ma justific, totusi. parca am trecut printr-o etapa.

spune la porunci sa-ti onorezi parintii. sa-i respecti pe amandoi. sistematic, eu refuz sa fac chestia asta. o tin si pe mama pe o franghie de nervi intinsi, cu niste principii de la care fac exceptie prea rar. pe tatal meu… acolo e o mare discutie. la un moment dat am avut o revelatie, am tinut-o pentru mine: cred ca e nevoie de pensia asta alimentara ca relatia noastra sa existe. da, asta cred. ca n-am de ce sa sun pe cineva cu care n-am nicio alta legatura, pentru ca in absenta ei… noi nu avem nicio relatie. s-a negociat asta la sange, eu asa imi amintesc. lucruri urate, cuvinte mai grele, palme si mai urate, comportamente si mai grele au conspirat toate astfel incat 2 milioane pe luna sa devina un transeu.

daca eu insit pentru banii aia (facand abstractie de faptul ca imi trebuiau sa platesc factura vodafone mai ales in lunile astea de cacat), sa zicem ca insist si pentru o minima relatie. mi-e greu sa gasesc orice alta legatura care sa ne fi tinut atata vreme in contact, fie el mediat de banca. sa ca eu si tata valoram doua milioane impreuna si probabil ca mult mai mult luati separat.

dupa ce-a injurat-o pe mama am sunat eu. a durat un pic – cateva sonerii. probabil ca si-a dres vocea, s-a pregatit de rol si a raspuns intr-un final ca si cum telefonul l-ar fi pierdut printr-un buzunar. cu cateva minute inainte ma plansesem eu de 500 de mii cu care nu aveam cum sa platesc telefonul (asa ca daca primeste cineva apel de la mine, sa stie ca asta e cauza). ea s-a dus, speram sa o faca, doua camere mai incolo si i-a dat un telefon. i-a zis ceva de mama ei, de bunica adica, la care pot sa zic linistit ca am tinut si eu. si niciodata n-am luat injuraturile in sens propriu, de cand sunt mare incerc si sa nu le mai iau personal. dar mi se pare totusi ceva greu de justificat, cu atat mai mult pe un ton senin, calm, de om care si-a gasit telefonul prin buzunar.

eram eu, anuntat de plansetele mamei ca ceva s-a intamplat asa cum ne asteptam sa se intample de cand sunt mic. rareori am gresit. i-am zis ce aveam eu de zis, discursul pe care in 3 sonerii l-am repetat de 1000 de ori. repede, scurt, bine incheghat si cu o replica pregatita aproximativ. trebuia, la urma urmei sa-i taxez lipsa de respect: ‘ce? esti avocatul lui?’

i-am zis ca a injurat-o si n-am primit decat un ‘asa, si?’. drept pentru care ‘daca nu vrei sa discuti cu mama in calitate de avocat, poate ne descurcam mai usor cu un avocat in calitate de avocat’. si am inchis. marele meu discurs parca a marcat o etapa. si n-a durat decat… sa ma uit… 22 de secunde. mi s-a parut mult mai mult, nu de cinci ori mai mult, de zece, douazeci… nu e nici prima oara cand il infrunt, nici data la care am hotarat eu ca i se va trimite citatie. imi vine sa adaug ‘din pacate’, iar asta sigur o sa ma salveze intotdeauna in fata unei judecati finale.

pe fundal se auzeau expresii. se auzeau critici, dar nu o sa cred ca pe fir eram doar eu ala care isi dadea seama cat de departe suntem. departe de o fantezie destul de populara, straini unui basm in care familiile au 2 adulti si adauga la populatie, oameni ale caror griji nu tin de financiar. nu doar pe mine ma durea inima; si cu asta o sa ma scot in fata sfantului petru.

cred ca respectul se castiga, nu se cuvine. poate a zis-o cineva inainte, dar si eu am ajuns la aceeasi concluzie separat. si nu stiu cum se impaca asta cu poruncile notate de moise, dar avem vreun avocat prin sala?