pe un carton cu fotografia fiecaruia dintre colegii de clasa ne-au scris ceva motivational, alchimistic: “mergi drept inainte…” am uitat, imediat, sa-l caut. asa, deci: “mergi drept inainte si daca drumul pe care mergi nu exista, fii sigur ca Dumnezeu il va crea intr-adins pentru a-ti rasplati indrazneala”. pe verso s-a semnat fiecare, nu toti, cine a vrut la cine a vrut. daca era sa ne votam ‘cel mai probabil sa reuseasca pana in 2010″ cu siguranta ar fi adunat cineva doua voturi. unul ar fi trisat, sau doi, foarte multe invidoase s-ar fi votat pe sine, altele ar fi facut schimb de amabilitati, dar cativa, sunt sigur, si-ar fi sacrificat increderea in sine de dragul unuia dintre colegi. din cati eram s-ar fi gasit cineva cu o aura de succes seducatoare. trebuie sa fie cineva care sa fi inspirat curaj, incredere inca de atunci, macar sa pacaleasca.

se astepta cineva sa reusesc eu ceva pana acum? nu, eu jucam baschet si ma ducea capul. sa nu ma duca capul pentru altul, sa ma duca pentru mine? bine ca ma duce, totusi. nu mai joc baschet, aia care s-au tinut n-au ajuns oricum departe. e bine ca nu mi se scurg ochii de invidie dupa telefonul unui fost coleg in mall, bine ca pe google apar in mai mult de 2 rezultate. si bine ca reusesc sa schimb gandurile atat de repede, bine ca nu pot sa tin pasul cu ele. bine ca reusesc sa schimb cate-o persoana, e foarte bine asta. chiar daca n-am reusit sa public nicio decat o lucrare academica/anemica. mai e bine ca am rafinat un pic la mine fata de liceu si ca nu am fost nevoit sa schimb. ca am construit, chiar daca spre alta directie decat cea pe care o intepam atunci.

si nu am lansat un joc online, desi avusesem ideea asta in facultate si inca o mai am. piata nu poate fi plina, poate doar competitiva.

daca insist sa fac un bilant, o sa ies in pierdere. chiar daca e normal, nu o sa visez niciodata in jos. as vrea sa ma opresc.

cand am scos in sfarsit surogatul nostru de album de liceu (dar e bine ca il avem si pe ala), aflu ca indemnul de pe carton e mai bine formulat fara modificari. are sens atunci cand pleci sa descoperi o lume noua, nu cand mai ai putin pana la examenul de bacalaureat. nu premiaza incapatanarea de a merge pe un drum (oricare ar fi el) ci credinta (in rostul tau pe lume, in expeditia pe care o promiti, in mai bine, probabil). mai cred ca tine de potentialul implinirii oricarei ambitii intr-un fel sau altul. e intr-adevar mai bun indemnul de a “pluti” decat cel de a “merge”, pentru ca se intampla in mai multe feluri decat exista pasi. si cu siguranta e mai bine spus de regina isabella decat de un fotograf care se ocupa cu anuare, chiar daca n-am fost colegi cu cristofor columb.

pana am ajuns eu la aplicarea cunostintelor dobandite (din povesti, din filme, din bucati de conversatie sau vise de dragoste), s-a facut clasa a treia. lasat singur intr-o zi, am scris pe un scaun cu un creion imens, l-am primit nu stiu cand de la nu stiu cine, negru pe alb, ca o urasc pe ana. era in firea lucrurilor: nu poti sa fii indragostit fara sa o drama corecta (pot sa atest lucrul asta acum). eu o iubeam pe ana de cand ne jucam impreuna. imi placea de ea, ce, nu e acelasi lucru? n-a fost niciodata ceva serios, nici macar la bloc cand ar fi fost permis, nici mai incolo, cand lucrurile trebuiau sa inceapa sa insemne chestii, doar nu mai eram copii. au fost toate aventuri de cate-o zi, un fel de promiscuitate din care ceea ce am scris eu pe scaun (cred ca in parte zgariat) a trait mai mult decat a fi fost cazul.

n-am consumat mai nimic din relatia asta. cea mai subiectiva dintre interpretari s-ar sprijini prea mult pe ziua cuiva la care s-a inchis (bineinteles) lumina si s-a dansat pe ceva cantat lent de mariah carey (probabil). atunci am incercat sa ne pupam pe gura, dar n-a fost remarcabil. nu mai stiu. asa ca din relatia cu ana raman cu faptul ca o urasc, interpretarea ca de fapt imi placea de ea si cu un scaun mai putin. ah, mama a tinut sa ma faca de ras la momentul respectiv, discutand cu mama ei, dupa sedinta, despre ce dragut e ala mic, cum simte el, ca un poet de bucatarie.

a fost o reuniune de clasa la care mi-a parut rau ca nu au venit ‘toti’. si la fel, in clasa a noua, gasisem eu ce a fost frumos in generala: ana. am ajuns mai popular, suficient cat sa ma duc sa o iau de la liceu, dezinteresat… aveam si niste baieti pe care sa-i vad “de fapt”. tovarasi, amici, de la baschet. da… stiam eu lume peste tot. dupa cateva ori m-am luat cu altele si nu m-am mai dus. aveam fiecare popularitatea lui pe care sa ne construim liceul.

ne-am vazut fiecare de liceu.

apoi de facultate si de restul chestiilor care se intampla intre timp.

eu cu numele meu, ea cu al ei, care a fost atat de generic incat sa ma lase pe mine sa ma intreb din cand in cand ‘ce-i cu tine?’. e foarte usor sa te pierzi pe internet, printre informatii asemanatoare. cand cauti o melodie dance din anii 90 nu o sa o gasesti niciodata, pentru ca nu are nume, ci tot atatea pulsatii ca orice alt ton de apel. am avut noroc zilele trecute, atunci am inceput sa scriu.

orice ma durea se putea trata dintr-o cescuta albastra. pentru ca sunt tampit, am aruncat-o atunci cand m-am mutat si am inceput sa fac ‘curat’. eu cand fac curat arunc. am aruncat si cescuta aia, careia ii lipsea o parte din maner; atat de folosita a fost, ceai numai din cescuta aia albastru inchis si translucent puteam sa beau. ceai de musetel, ceai de galbenele si sirop de zana… toate. (sirop de zana se numea o fiertura care aud pe ascuns ca are ceapa, indulcita maxim ca sa poata bea copilul; am auzit odata in soapta si detalii despre nuci incluse in amestec).

cu o lingurita stiu ca imi turna ulei cald in ureche. tot din cescuta aia albastra.

si vroiam sa incep o leapsa, despre un singur obiect. nu stiu cum sa-l descriu, dar ce-am scris mai sus sigur trimite la ceva similar. ce? mistic, din epoca copilariei de aur, care facea mereu bine si care acuma nu mai e: i s-a intamplat curat sau ceva mai rau.

- Ea e fata mea! Hai, ca pe tipa asta o faci praf! zbiara tatal isteric spre fetita in galben.
Se schimba terenurile,  fetitei din bleu ii tremura vizibil racheta in mana. Bate mingea de cateva ori de pamant, isi arcuieste umerii spre cer si serveste prima minge iarasi in fileu.
- Asta-i jocul, Mihaela!! rasuna din nou cuvintele tatalui de la garduri, alaturi de avalansa de aplauze din partea celor doi parinti si a antrenorului.

Al doilea serviciu trece peste fileu, Mihaela returneaza prea in forta iar mingea aterizeaza putin in afara terenului. Un punct pentru fetita in bleu.

- Aut! spune ea, incantata ca a luat punctul si astfel a egalat scorul.
- Nu-i adevarat!! Mihaela, fata asta fura la puncte de nu se vede! Du-te te rog in terenul ei si verifica mingea, a fost in teren cel putin 20 de cm!

Mihaela inainteaza spre mine, in timp ce eu incercuiesc locul in care a aterizat mingea.

- Tu chiar esti chioara?? ma intreaba fata.
- Nu!!
- Asta nu e urma de minge! Asta e urma facuta de tine cu piciorul! Tati, a facut urma cu piciorul! Furaaa!
- Nu-i nimic, raspunde tatal lipit de gard. Cheama arbitrul, Mihaela! Sa vina el sa vada ce face hoata asta aici!

Mihaela paraseste terenul, 5 minute mai tarziu vine cu domnul Balasu dupa ea:

- Si uitati, domn’ arbitru! Am vazut-o eu, in timp ce veneam sa vad unde a cazut mingea, a dat cu piciorul si a facut  urma asta! Si acum zice ca aici a cazut mingea! Dar nu e adevarat, am vazut eu unde a cazut mingea. Aici a cazut! exclama Mihaela si arata o urma la un metru departe de a mea.

Domnul Balasu plictisit ii da Mihaelei punctul si mie avertisment, asta insemnand ca la a doua astfel de abatere a mea voi fi data afara de pe teren si descalificata.

Mihaela m-a ambitionat, mi-am luat racheta in mana si am ars-o cat am putut eu de tare. O ora mai tarziu eram tot acolo: doua fetite fata in fata la fileu, ude leoarca de transpiratie. Cea in galben avea lacrimi in ochi, izbea rachetuta puternic de banca si repeta cu voce tare “Nu e cinstit, nu e cinstit”.

Deodata portita spre teren se deschide, tatal, o chestie masiva si rosie la fata intra pe teren. Cu pasi mari se indreapta spre banca Mihaelei.

- Ma, ce ti-am spus eu sa nu mai dai atata la dreapta cu pumnul moale?? Dar de unde sa stii tu asta ca si-asa nu asculti niciodata de mine sau de ce-ti zice antrenorul! Ma, tu nu esti buna de nimic atata timp cat vii pe teren si iti bati joc. Cum ai putut sa faci circul asta pe teren?? Cum ai putut, ma? Ziiiiii!

il vad pe tata cum se napusteste asupra adversarei mele. O apuca de ceafa, ridicand-o de jos dintr-o miscare. Fata isi priveste tatal in ochi pentru o clipa si izbucneste in plans. Ca raspuns primeste doua zdravene arse peste fata.

- Ma, nu mai plange aici, ma! Ca ma faci in ultimul hal de rusine! Nu te mai las sa joci tenis in viata ta, ma auzi? Ma auzi??

O loveste cu palmele cat poate el de tare far’ a da semne de oprire. Antrenorul si mama urmaresc scena din spatele gardului. Dupa niste vreme buna vine arbitrul si gaseste pe Mihaela plina de urme rosii pe fata si pe brate. Nimeni n-a scos niciun cuvant. Tatal a strans lucrurile fetei, a luat-o de ceafa si s-a tarat cu ea afara de pe teren.

Al doilea set nu s-a mai jucat niciodata iar eu am obtinut victoria prin abandonul adversarei.

stiu, nu inseamna nimic.ca atunci cand (si asta mi s-a intamplat de multe ori) gasesti o pasare, e bolnava, si tu o tii, ca sa se faca bine. si cand aparent s-a facut bine, a mancat din malai, a inceput sa bea apa, sa dea din aripi, iti spui ca a venit timpul sa ii dai drumul. o pui in varful unui copac (era un cires), intr-un simulacru de cuib facut din palaria de paie a bunicii, si astepti. astepti sa isi ia zborul. sau sa vina un uliu sa o ia cu el in zbor. eu numai varianta a doua am vazut-o. n-am reusit sa salvez nici o pasare, oricat de des am incercat.(cel mai rau era cu serpii. trebuiau omorati, fiindca erau satana. si semnul ca dracul era in sarpe era ca se zvarcolea pana la apusul soarelui, chiar daca il omorai. zicea lumea. parca tot sarpele ne-a aratat in povestea aia cat de tampiti suntem, nu ? asa am ajuns si eu sa prin serpi. dar le dadeam drumul dupa aia, de-al dracu’.)

tot seara, de pe geam, ii vad pe oamenii cu plase care vin pe strada, iau coltul pe langa biserica pe alee si merg in spatele blocului, la container. sunt sezonieri, adica, ajungi sa ii recunosti pe aceeasi oameni doar timp de un an. in anul urmator sunt altii, sau nu ii mai recunosti pe cei vechi. oare atata rezisti pe strada ? un an ? si pe ei ii stiu de mult timp. acolo, in spatele blocului, jucam fotbal cand eram mici. langa gunoi. si ei tot veneau. noi ne uitam scurt cum veneau, lasau plasa jos, infigeau batul in mormanul de resturi si cautau. si ne continuam jocul. pe astia cum sa ii ajuti ? nici nu mai intrebi…intrebi de ursi, marea problema, ca ei nu mor dupa un an de scormonit in gunoaie.

oare si noi eram la fel cand la biserica veneau cu ajutoare ? (pe tot parcursul anilor 90 au venit aici saptamanal tiruri cu ajutoare de prin toata europa). ne urcam pe gard si ne holbam la bicilete, la jucarii, la haine. si ei ne alungau cu matura de pe gard. intr-un fel, ii uram. copii care veneau acolo totdeauna erau mai bine imbracati, mai…altfel, mai neortodocsi. pe noi, din blocul de langa, ne alungau de pe banca de langa biserica, fiindca eram “golani”. si ne-au si batut, fiindca in timp ce jucam hotii si vardistii ne-am ascuns in gardul lor viu. si am rupt o craca dintr-un nenorocit de boschete. ca noi n-avea smecherie din aia de covor cu buline pe care sa te joci cum se jucau ei (nu mai tin minte cum ii spune). de aia le si spargeam geamul de la biserica cu mingea de fotbal, macar o data pe an.si ei ne taiau mingea. si tot asa.

nu, nu eram la fel. nu inteleg.

si cand tipul care sta pe scaunul de langa tine in autobuz face pe el, si vine alt tip, scoate un servetel si sterge, dupa care se aseaza zambind ? dar cand o fata vomita, tot in autobuz, langa tine ? bine, nu te dai la o parte ingrozit, ca restul lumii. dar nici nu o intrebi daca e bine si nici nu ii oferi un servetel, sa isi stearga voma macar de pe mana. ramai blocat, te uiti la ea cum iese rusinata si dupa ce se inchid usile iti amintesti de servetele.

si prima data cand am ajuns in bucuresti am nimerit in mijlocul unei batai cu bolovani. doi copii il ciuruiau pe un batran beat, undeva pe langa gara. iar eu m-am nimerit fix intre ei. le-am zis copiilor sa se opreasca pana trec, s-au oprit, am trecut, dupa care au aruncat mai departe.

nu are sens, sigur ca nu are. de ce suntem asa de rai ?