pai ma cac pe ea. si eu n-am zis-o niciodata serios. ma cac pe ea, pe oras, pe sector, pe vremuri. pe oamenii din zona. pe cine asteapta sa vina primarul in vizita, ca poate aduce cozonac. pe cine a fost inainte atat cat ii trebuie, astfel incat astazi sa poata fi nimic. indreptatit sa fie zero. si ma cac pe prostii care fura o bucata uscata de pom, gasindu-i smechereste o utilitate. inventiv, romaneste, asta ne era mandria, nu? jumatatea plina cu care ne imbatam?

ar trebui sa ma felicit, probabil. m-am ridicat, m-am verificat, m-am dus sa iau paine si sa ma pansez.  am 25 de ani, cu scoala, patanii, un loc de munca proaspat destabilizat, am facut sport, fac miscare, imi tin echilibrul si un mers prin viata cat de cat moral, toate ca sa nu ajung la stiri dintr-un canal. la urma urmei, am muncit si am avut noroc numai ca sa merg pe strada si atat. dar, daca nu e deranjul prea mare, mi-as dori sa realizez mai mult in viata decat sa supravietuiesc.

daca tot aveam nevoie doar de functiile elementare, atunci eu o sa ma cac pe ea. gratie subconstientului, care oricum mi-a intins mainile, m-a ridicat, apoi s-a dus la loc in spate sa tipe ca ii curge sange. merita mai multe responsabilitati, ca se descurca.

si ma astept ca atunci cand voi povesti ce s-a intamplat sa primesc majoritatea vinei: “pai nu stiai ca e acolo?” din aceeasi lingurita cu asta, voi inghiti si abandonul amar pe care l-am gustat deja. pesimist, cateodata, ma gandesc si eu ca nu exista speranta sa se rezolve ceva. asta e doar o surpriza. cineva cu spirit civic, ar servi totusi la antreu un certificat medico-legal, niste fotografii, o reclamatie, o sesizare, o televiziune; dar pana la urma tot nimic.

merit mai mult, si la dracu! stiam destula engleza incat sa scriu ostentativ in alta limba.

n-am nicio alta fotografie in care sa zambesc atat de sincer ca in alea din new york. le am pe cele de cand sunt mic, dar fiind mai vechi decat orice amintire, pot sa consider ca-i alta persoana acolo.

nu te mai iubesc.

zilele in care n-a mers insa au fost o gramada. si mereu suparatoare – cui in locul meu i-ar placea sa ramana la parter? jos, suparat, fara chef, obosit, afara, etc. era inca iarna cand s-a stricat, tin minte ca imediat, la doar cateva zile, a si inceput sa ninga (desi n-are legatura cu povestea, vremea vremurilor respective a dat cel mai potrivit context amintirilor care abia se intamplau). mai apas aiurea pe cate un buton, sa-l chem, se intampla un bec cu 5, se aprinde o nuanta de rosu ocupat, dar in rest nimic. in fine, o iau pe scari, cu efort. mai des la inceput; apoi mai rar; acum – ieri. si probabil ca niste vreme de acum inainte intervalul o sa tot fie de cateva zile. nu se schimba mare lucru la frecventa, in ciuda simtului comun.

etaj dupa etaj redescopar ca n-are toata lumea dreptate: mai trece timpul si de capul lui, fara sa repare usa de la lift sau sa stearga cu buretele. cu efortul m-am obisnuit – putem sa-i spunem cardio…

e usor ironic ca, desi metaforica, toata treaba de mai sus e adevarata si nu ma lasa sa uit de faptul ca ma doare genunchiul.

la etajul 5 din bloc, e o usa care nu se inchide bine. probabil ca a doua zi dupa ce va fi fost reparata de catre cineva – nici n-o sa mai tinem minte ca la un moment dat ne manca ficatii. si ajungand la fel de usor ca si pana atunci sus, acasa, rareori o sa-mi mai aduc aminte ca la un moment dat faceam efortul sa urc pe scari. cand eram mai mic, ramanea blocata rotita de la etajul 7. si s-a reparat singura.

ieri am dormit-o, duminica de astazi ma doarme ea pe mine. zi razbunatoare.

aveam odata doua zile in tot calendarul: zile de luni si zile de sambata/zilelibere. am castigat restul saptamanii de cand lucrez – nume diferite pentru familiarele mirosuri cotidene (putine sunt zilele care au alt iz decat cel urat, putine sunt demne de amintit). diferenta intre cele 2 zile ale saptamanii de demult era data de seri – seri misto de sambata si seri plicticoase de luni. sau nopti vs. frig. sau “aseara” vs. “ieri”.

ba, cred ca n-am mai prins o sambata de ani de zile….

in plus, eu nu am apucat niciodata sa fac sex cu 61 km/h. nici nu am plecat in excursie de 3 zile pentru sex. si nici nu am dormit vreodata 1 singura ora si jumatate anticipand sex de la brasov pana la bucuresti. nu m-a durut nimic a doua zi, nici n-am reusit sa imi dea sangele. nu am stat niciodata o saptamana pe bara din cauza de sex.

dar am mers in continuare dupa ce-am cazut. aveam vreo 52 de km/h in coborarea aia de la poiana brasov incolo (trebuie sa ti se para mult, pentru ca n-ai curaj sa sari din masina la viteza aia). e frumos ce-am facut si nu-mi pare rau ca am cazut. dupa ce-am prins viteza mare in coborare am inceput sa iau curbele tot asa de repede, sa ignor baluta de la zambet, sa imi asum musculitele lovite de ochelari, sa ma bucur de limita marcajelor de serpentina si sa zic impresii cu voce tare, linistit ca e doar adrenalina si n-am innebunit. am cazut ca de pe motocicleta, alunecand pe 10 metri de pietris in lungul drumului spre rasnov. si am mers dupa aia in continuare pana la busteni care e frumos, dar nu este sinaia.

cealalta jumatate de drum, pentru care n-am mai innoptat, era cu urcare la 2000 si plecat spre bucuresti de acolo pana unde ne tineau picioarele, franele si mai nou – gleznele, soldul si mainile date pe razatoare. toata mana imi este o medalie – de aur si de bronz. faptul ca nu regret nu inseamna ca mi-e bine, ca e doar o zgarietura mare, nici nu inseamna ca as face-o din nou. si nici ca n-ar fi fost perfect daca as da volumul tare ca sa intelegem in sfarsit ce a vrut sa zica marvin gaye.

am zis ca nu fac din blog un jurnal de bicicleta. dar ca sa nu uitam unii de altii…

s-au asezat toate, asa cum au tendinta sa o faca dupa fiecare vizita, imediat ce am ajuns la bunica. suna macabru, dar dintr-un anumit punct de vedere cimitirul are meritul de a pune lucrurile in perspectiva. si nu zic ca se termina totul sau ca dam toti inapoi tot ceea ce am luat cu imprumut, nici ca ajungem fiecare in acelasi punct – pentru ca p-astea le-au vazut atat de multi incat nici macar nu mai sunt adevarate. pentru mine au inceput sa apara exceptii, unele ingrijite mai des, altele lasate in voia vremii. deci nu, nu asta e perspectiva.

ci ca mi-am dat seama ca a fost nevoie de vointa unei vieti, sacrificiu, tot altruismul si determinare multa ca eu sa ajng aici; sa stau 20 de minute pe o margine de piatra si pur si sa nu ma gandesc la tampenii… a mancat o viata de om. plus bucatele din altele si ani de-ai mei din ce in ce mai multi. nu m-am speriat de gandul asta, semn ca n-a fost o revelatie; s-a asezat el pur si simplu si m-a lasat sa-mi vad de ale mele. nu cred acum ca lucrurile o sa se aseze pe drumul lor prestabilit, cum nu credeam nici inainte. nici nu mi se pare ca am dreptul la vreun sfasit fericit. nici nu cred ca e posibil sa traiesc eu basmul in care criteriile mele sa fie depasite in fiecare capitol. poate  ca bunica n-a avut de-ales si i s-a intamplat sa aiba grija de familie.

a facut-o. iar acum lumea joaca badminton prin jur, eu nu. mai sunt o gramada de familii ale caror povesti poti sa le ghicesti din lucruri. la lucrurile alea unii sunt atenti, altii nu. depinde cate intrebari incap.