l-am intalnit intamplator la cafea si i-am propus sa mergem pe malul dunarii pentru o jumatate de ora, inainte de a manca. cand am ajuns pe mal, i-am zis ca este ca si cum ar curge prin fata noastra toate lacrimile oraselor prin care trece raul. este din tara lui rumi, isi ia notitele de la cursuri in persana, scriind din dreapta spre stanga, si totusi i-a placut. mie mi s-a parut incredibil de siropos imediat ce am spus-o si mi s-a facut rusine. dupa care el mi-a spus despre prima lui tentativa de sinucidere. am tacut pentru o perioada si i-am raspuns ca de obicei cei care incearca o data si nu reusesc vor mai incerca si a doua oara. nu stiam ce altceva sa spun. mi-a dat dreptate.

am continuat pe malul raului pana la piata, unde am mancat. am cheltuit incredibil de mult pentru o masa de pranz, dar parca nu conta. imi povestea despre metodele de prelucrare a fierului si specula asupra vechimii cladirii. mi-a spus ca sudura este o tehnica relativ moderna si a facut multe poze in interiorul cladirii. in timpul mesei se mai pierdea din cand in cand si se uita in gol, cu ochi sticlosi. atunci maxilarul i se bloca si nu mai putea sa mestece. dar isi revenea daca incercam sa il reintroduc intr-o conversatie despre arhitectura.

dupa masa am trecut podul si am mers in biserica care este sapata in stanca. era liniste. a facut poze, cruce nu a facut. nu crede, nici macar in dumnezeul lui, in fata caruia te pui in genunchi, cu fruntea la pamant. in schimb, stie ca nu se mai poate intoarce acasa si mai stie ca poate nu isi va mai vedea familia niciodata. nu l-am intrebat niciodata prea multe despre el, am ascultat doar ce spunea. stiam ca privirea i se va mai bloca de multe ori de acum incolo intr-un punct fix in spatiu, dar dupa acele cateva ore stiam ca era mai bine dispus decat fusese inainte. cand ne-am intors la camin mi-a spus “thank you for the wonderful afternoon”, cu o politete care, din nou, m-a facut sa ma simt prost. dar stiu si ca era sincer, pentru ca era a doua oara cand trecea in partea cealalta a orasului. prima oara fusese atunci cand a mers la biroul de imigrari pentru a primi dreptul de sedere.

sau, sa nu poti face asta. sa fii in mijlocul raului, pe o furtuna de august. langa tine sa intre fulgerul in apa si sa iti dai seama ca daca cumva coaja ta de nuca se va rasturna povestea va primi un sfarsit prematur. sa ai doar un kilometru intre tine si pamant, dar sa nu poti face nimic altceva decat sa stai cuminte si sa te lasi dus de valurile care au devenit in cateva minute mai mari decat le-ai vazut vreodata. si sa speri in acea regula care nu lasa ploile de vara sa dureze mai mult de jumatete de ora. pentru ca intr-o ora s-ar intuneca, si pe dunare nu a pus nimeni becuri pentru pescari intarziati.

mi se pare incredibil ca acum ma urc intr-un “tren urban”, un metrou de suprafata, ma duc jumatate de ora intr-o directie oarecare si ma pun pe un mal al dunarii unde am in fata acelasi peisaj la care inainte visam un an intreg. si senzatia e aceeasi.