lancezesc, parca, de o saptamana, facand lucruri, parca, inutile, care se pierd in zarile viitorului indepartat. sa zic nesigur (as pune reflexivitate si conditionale in toate exprimarile) ca ma anima, poate, posibilitatea ca activitatile de acum sa fie instrumentale. si ma ajute sa-mi las o amprenta. dar nu stiu… sunt doar o furnica care lasa purici pe ecrane. toti parca sunteti niste furnici, nu va suparati!

am tras de mine pana am obosit, ca si cum m-as fi tinut in fiecare zi de blog si ca sa vezi! n-am scris de fapt nimic.

am ramas in transeele unor lucruri care nu sunt suficient de bune. m-a aruncat acolo si campania. si asa cum zicea paty: abia astept sa se termine alegerile astea, ca sa nu mai urasc lume. atatia pot sa foloseasca asa un limbaj urat incat ma sperie. iar eu nu sunt pudic. am zis lucruri mult mai rele si o sa le zic in continuare.

problema e ca, simtindu-ma mic (dupa roma), enormitatile astea ma prind pe picior gresit. m-am intors de-acolo convins ca vaticanul e cel mai mare stat din lume, are prestanta. pastrand scara… ca m-am comparat cu o furnica este probabil o hiperbola. ca in roma e totul demn de vazut,  ca daca incerci sa faci o paralela simpla ti se pare ca ai tras paiul mai scurt nici nu mai zic. impresiile astea de turist, parerile despre oras si experientele culinare sunt mai bine povestite in alta parte. de catre lume mai avizata, de catre amici mai demni de incredere. la urma urmei noi nu suntem decat vecini de fereastra, iar google e un pic mai sus.

am cea mai draguta prietena din lume.

update: fotografii un pic mai incolo, din motive tehnice pe care nu le-am rezolvat nici pana acum

l-am intalnit intamplator la cafea si i-am propus sa mergem pe malul dunarii pentru o jumatate de ora, inainte de a manca. cand am ajuns pe mal, i-am zis ca este ca si cum ar curge prin fata noastra toate lacrimile oraselor prin care trece raul. este din tara lui rumi, isi ia notitele de la cursuri in persana, scriind din dreapta spre stanga, si totusi i-a placut. mie mi s-a parut incredibil de siropos imediat ce am spus-o si mi s-a facut rusine. dupa care el mi-a spus despre prima lui tentativa de sinucidere. am tacut pentru o perioada si i-am raspuns ca de obicei cei care incearca o data si nu reusesc vor mai incerca si a doua oara. nu stiam ce altceva sa spun. mi-a dat dreptate.

am continuat pe malul raului pana la piata, unde am mancat. am cheltuit incredibil de mult pentru o masa de pranz, dar parca nu conta. imi povestea despre metodele de prelucrare a fierului si specula asupra vechimii cladirii. mi-a spus ca sudura este o tehnica relativ moderna si a facut multe poze in interiorul cladirii. in timpul mesei se mai pierdea din cand in cand si se uita in gol, cu ochi sticlosi. atunci maxilarul i se bloca si nu mai putea sa mestece. dar isi revenea daca incercam sa il reintroduc intr-o conversatie despre arhitectura.

dupa masa am trecut podul si am mers in biserica care este sapata in stanca. era liniste. a facut poze, cruce nu a facut. nu crede, nici macar in dumnezeul lui, in fata caruia te pui in genunchi, cu fruntea la pamant. in schimb, stie ca nu se mai poate intoarce acasa si mai stie ca poate nu isi va mai vedea familia niciodata. nu l-am intrebat niciodata prea multe despre el, am ascultat doar ce spunea. stiam ca privirea i se va mai bloca de multe ori de acum incolo intr-un punct fix in spatiu, dar dupa acele cateva ore stiam ca era mai bine dispus decat fusese inainte. cand ne-am intors la camin mi-a spus “thank you for the wonderful afternoon”, cu o politete care, din nou, m-a facut sa ma simt prost. dar stiu si ca era sincer, pentru ca era a doua oara cand trecea in partea cealalta a orasului. prima oara fusese atunci cand a mers la biroul de imigrari pentru a primi dreptul de sedere.

sau, sa nu poti face asta. sa fii in mijlocul raului, pe o furtuna de august. langa tine sa intre fulgerul in apa si sa iti dai seama ca daca cumva coaja ta de nuca se va rasturna povestea va primi un sfarsit prematur. sa ai doar un kilometru intre tine si pamant, dar sa nu poti face nimic altceva decat sa stai cuminte si sa te lasi dus de valurile care au devenit in cateva minute mai mari decat le-ai vazut vreodata. si sa speri in acea regula care nu lasa ploile de vara sa dureze mai mult de jumatete de ora. pentru ca intr-o ora s-ar intuneca, si pe dunare nu a pus nimeni becuri pentru pescari intarziati.

mi se pare incredibil ca acum ma urc intr-un “tren urban”, un metrou de suprafata, ma duc jumatate de ora intr-o directie oarecare si ma pun pe un mal al dunarii unde am in fata acelasi peisaj la care inainte visam un an intreg. si senzatia e aceeasi.

deci, in continuarea la “nu imi vine sa spun nimic”, in fond cred ca toti avem dreptate cand vine vorba de unde pleci sau unde stai. (desi, nici aici, nu sunt deloc indreptatit sa dau acest verdict). adica, daca chiar stai undeva si simti ca te mananca fricile pe dinauntru, fiindca, uite, ai facut nu stiu cati ani de scoala, si totusi nu esti nimic, atunci pleaca. daca nu pleci pentru ca tii la familie sau la prieteni si, in plus, iti place aici, atunci stai. desi, la douzecisiceva de ani, cred ca oriunde ai merge, e relativ usor sa iti faci prieteni. daca vrei sa mergi sa ajuti undeva intr-un loc unde chiar este nevoie de ajutor, te poti duce. nimeni nu te tine. desi, iarasi, e un exotism personal si in fapta asta umanitara. la fel de bine te-ai putea inscrie ca voluntar la un centru de copii autisti de pe langa tine.

si, de fapt, nici planificarea nu prea iese de cele mai multe ori. eu am zis australia, printre altele. grozav. la fel cum am zis bucuresti pentru facultate si a fost cluj, la fel cum am zis tuebingen si a fost wuppertal si pe urma bucuresti dintr-o intorsatura ciudata de situatie. si acum…cine mai stie. alta “etapa”, cum spune mama. sunt atat de dezordonat in ceea ce ma priveste incat nu sunt in stare sa stabilesc un “master plan”, desi, cateodata, am pretentia de la alti oameni sa o faca. dupa care imi dau seama cat de absurd este ceea ce cer.

as vrea sa nu imi fie frica, dar imi este. sa nu imi fie frica de alta dezamagire, de alta “etapa”. m-am saturat de etape din care nu inteleg mare lucru si care ma lasa cu senzatia de o singura etapa care se tot repeta, ca in groundhog day. as vrea sa pot lua lucrurile doar pentru ceea ce sunt, si nimic mai mult. si sa nu mai cer lucruri absurde, pe care nici eu nu sunt in stare sa le indeplinesc. mai ales pentru ca as vrea ca “etapa” asta sa fie petrecuta tot in doi. si pentru ca nu as vrea sa mai urmeze alta. si, da, as vrea sa nu mai obsedeze ce “ar” trebui sa fac si sa fac ceva, for a change.

cel mai mult ma bucura ca totusi am reusit performanta sa nu fiu niciodata resentimentar fata de locul pe care l-am parasit. doar ca am simtit ca a trebuit sa plec. si atat. (motiv pentru care nu m-a bucurat prea tare acel mic concurs pe nu stiu ce blog, fiindca post-ul despre bucuresti fusese inscris la categoria de critici ai orasului. dar era o despartire amiabila, zic eu). pe de alta parte, cat timp eram in locul in care se intampla sa fiu, uram, uram cateodata cu fiecare por al pielii tot ce ma inconjura. si asta nu ma bucura deloc.

prezentul cred ca va  ramane o dilema de rezolvat pentru mine. (afirmatie pe care o pun tot la viitor…)

am renuntat deja la trei plecari pana acum. una in liceu, pe care o regret, si care probabil ar fi facut ca acum sa fiu pe undeva prin Franta, invatand si poate fumand iarba la petreceri obscure. asta pentru ca imi era putin teama de o noua schimbare, simteam niste speranta pentru o noua iubire, si eram ca de obicei dezorientat. o a doua a fost cu erasmus la facultate. pentru ca nu mi se pareau conditiile demne de luat in considerare, pentru ca nu voiam sa renunt la un an dintr-o a doua facultate, si sa o termin mai tarziu din cauza asta. pentru ca era mai comod asa. a treia, in sfarsit, la master. pentru ca, din nou, era comod, si din nou, am fost putin scarbit de conditii si de locuri.

acum as pleca afara doar pentru a ma antrena o perioada, a vizita si a citi. pentru ca sunt multe lucruri frumoase pe care vreau sa le vad, si multe lucruri pe care nu le gasesc aici de care vreau sa am parte. altfel, nu stiu daca are rost, desi zi de zi sunt din ce in ce mai scarbit de niste atitudini de la noi, moduri de lucru, si multe, mult prea multe alte maruntisuri care se aduna si fac perii albi sa iasa unul dupa altul. si din pacate nu e o metafora.dar ceva imi spune ca nici in alta parte viata nu e roz.

eu sunt oricum plecat pe alta planeta, cat inca mai pot sa ignor ceea ce ma inconjoara, dar simt ca nu va mai dura mult. si daca ar fi sa plec, as alege un loc ideal, care probabil nu exista. fie un oras mare si totusi linistit, cu multe parcuri si oameni draguti. fie ceva la malul marii, unde sa nu fie totusi uragane, in care eu sa locuiesc intr-o casa pe plaja. pardon. in care noi sa locuim intr-o casa pe plaja. dar in niciun caz nu as alege Bucuresti. pentru ca nu are nimic din ce mi-as putea dori.