carpind ceea ce era nevoie, am dat peste o treaba neterminata, care s-a terminat singura intre timp. uitasem:

au fost recent, ca niciodata, doua camere ca doua lumi.

intr-una dintre ele statea mereu un aspirator, buran il chema. era metalic, vechi, lucios, cu un finisaj auriu care intotdeauna m-a facut sa-l zgarii cu unghia si sa ma infior. rotund, grasut, era un personaj in sine – de aici si faptul ca am reusit sa-mi amintesc cum il chema. de cand sunt eu este si el, desi la un moment dat nu l-am mai bagat in seama.

in cealalta – un bibelou. alb, de portelan, frumos ca niciun altul, desi prin tot felul de consignatii mai vedeam cate o chestie infinit oarecum mai tare. la un moment dat, inainte sa-l remarc, stiu ca s-a spart. iar cineva l-a lipit astfel incat nimeni sa nu remarce vreun defect. sigur ca s-ar fi vazut ceva daca l-ai fi tinut in maini, dar atunci ar fi fost oricum tarziu: de aproape tot ce fusese crapat devenea rid de expresie.

deci, in continuarea la “nu imi vine sa spun nimic”, in fond cred ca toti avem dreptate cand vine vorba de unde pleci sau unde stai. (desi, nici aici, nu sunt deloc indreptatit sa dau acest verdict). adica, daca chiar stai undeva si simti ca te mananca fricile pe dinauntru, fiindca, uite, ai facut nu stiu cati ani de scoala, si totusi nu esti nimic, atunci pleaca. daca nu pleci pentru ca tii la familie sau la prieteni si, in plus, iti place aici, atunci stai. desi, la douzecisiceva de ani, cred ca oriunde ai merge, e relativ usor sa iti faci prieteni. daca vrei sa mergi sa ajuti undeva intr-un loc unde chiar este nevoie de ajutor, te poti duce. nimeni nu te tine. desi, iarasi, e un exotism personal si in fapta asta umanitara. la fel de bine te-ai putea inscrie ca voluntar la un centru de copii autisti de pe langa tine.

si, de fapt, nici planificarea nu prea iese de cele mai multe ori. eu am zis australia, printre altele. grozav. la fel cum am zis bucuresti pentru facultate si a fost cluj, la fel cum am zis tuebingen si a fost wuppertal si pe urma bucuresti dintr-o intorsatura ciudata de situatie. si acum…cine mai stie. alta “etapa”, cum spune mama. sunt atat de dezordonat in ceea ce ma priveste incat nu sunt in stare sa stabilesc un “master plan”, desi, cateodata, am pretentia de la alti oameni sa o faca. dupa care imi dau seama cat de absurd este ceea ce cer.

as vrea sa nu imi fie frica, dar imi este. sa nu imi fie frica de alta dezamagire, de alta “etapa”. m-am saturat de etape din care nu inteleg mare lucru si care ma lasa cu senzatia de o singura etapa care se tot repeta, ca in groundhog day. as vrea sa pot lua lucrurile doar pentru ceea ce sunt, si nimic mai mult. si sa nu mai cer lucruri absurde, pe care nici eu nu sunt in stare sa le indeplinesc. mai ales pentru ca as vrea ca “etapa” asta sa fie petrecuta tot in doi. si pentru ca nu as vrea sa mai urmeze alta. si, da, as vrea sa nu mai obsedeze ce “ar” trebui sa fac si sa fac ceva, for a change.

cel mai mult ma bucura ca totusi am reusit performanta sa nu fiu niciodata resentimentar fata de locul pe care l-am parasit. doar ca am simtit ca a trebuit sa plec. si atat. (motiv pentru care nu m-a bucurat prea tare acel mic concurs pe nu stiu ce blog, fiindca post-ul despre bucuresti fusese inscris la categoria de critici ai orasului. dar era o despartire amiabila, zic eu). pe de alta parte, cat timp eram in locul in care se intampla sa fiu, uram, uram cateodata cu fiecare por al pielii tot ce ma inconjura. si asta nu ma bucura deloc.

prezentul cred ca va  ramane o dilema de rezolvat pentru mine. (afirmatie pe care o pun tot la viitor…)

am renuntat deja la trei plecari pana acum. una in liceu, pe care o regret, si care probabil ar fi facut ca acum sa fiu pe undeva prin Franta, invatand si poate fumand iarba la petreceri obscure. asta pentru ca imi era putin teama de o noua schimbare, simteam niste speranta pentru o noua iubire, si eram ca de obicei dezorientat. o a doua a fost cu erasmus la facultate. pentru ca nu mi se pareau conditiile demne de luat in considerare, pentru ca nu voiam sa renunt la un an dintr-o a doua facultate, si sa o termin mai tarziu din cauza asta. pentru ca era mai comod asa. a treia, in sfarsit, la master. pentru ca, din nou, era comod, si din nou, am fost putin scarbit de conditii si de locuri.

acum as pleca afara doar pentru a ma antrena o perioada, a vizita si a citi. pentru ca sunt multe lucruri frumoase pe care vreau sa le vad, si multe lucruri pe care nu le gasesc aici de care vreau sa am parte. altfel, nu stiu daca are rost, desi zi de zi sunt din ce in ce mai scarbit de niste atitudini de la noi, moduri de lucru, si multe, mult prea multe alte maruntisuri care se aduna si fac perii albi sa iasa unul dupa altul. si din pacate nu e o metafora.dar ceva imi spune ca nici in alta parte viata nu e roz.

eu sunt oricum plecat pe alta planeta, cat inca mai pot sa ignor ceea ce ma inconjoara, dar simt ca nu va mai dura mult. si daca ar fi sa plec, as alege un loc ideal, care probabil nu exista. fie un oras mare si totusi linistit, cu multe parcuri si oameni draguti. fie ceva la malul marii, unde sa nu fie totusi uragane, in care eu sa locuiesc intr-o casa pe plaja. pardon. in care noi sa locuim intr-o casa pe plaja. dar in niciun caz nu as alege Bucuresti. pentru ca nu are nimic din ce mi-as putea dori.

nu credeti? ia sa vedem. aici am invatat sa zic ca mi-e bine sau mi-e rau. aici pot sa zic ca imi e bine. o fi putin? poate. stiu ca o pot zice si acolo. important e ca o pot zice aici. aici sunt cativa oameni, putini, nu multi, oameni care conteaza. acolo nu e nimeni. da. stiu. avem avioane, avem internet si telefon. avem, dar eu nu ma sui prea des nici in masina sau in tren. la telefon vorbesc putin. la calculator stau mult, comunic putin, simt si mai putin.

vreau o casa cu iarba si copaci in curte. aici n-o am. dar nici acolo nu mi-o da nimeni. poate va fi sa fie. va fi aici sau acolo. nu tine de loc, doar de noroc si ceva munca. lenes as fi si acolo. poate o casa intr-un sat de-ale lui sergiu ar fi ceva linistit si placut.  mie parca mai bine mi-ar prinde una in campina. chiar si in ploiesti. nu stiu de ce, imi place la ploiesti. si multe nu mai sunt in lume. oricum, aici. nu acolo.

lumea se plange de bani. ca sunt putini. asa e. putini bani sunt. dar vad ca unii, aici, au multi. deci se poate. mai ales ca eu nu vreau prea multi bani. nu-mi trebuie, n-as stii ce sa fac cu ei. sa imi iau bmw. cum visez eu cateodata? sa? sa mai ce? sa imi iau(mai)  multe carti si-o canapea din piele pe care sa le citesc. suna bine. dar traiesc si fara. fara canapea de piele adica, ca fotoliul e mai mic, dar confortabil. iar carti oricum imi cumpar. poate sa imi intretin o familie. n-am. si cine stie daca.

unde m-as duce, cum as vorbi? adica, eu nu prea stiu mai mult de ceva engleza. se presupune ca ma pot descurca cu ea, dar vreau romana. iar daca imi place undeva fara engleza ce ma fac? ma apuc de invatat? hmmm… asta ar insemna ca nici serviciu prea atractiv n-as avea, nici n-as vorbi cu cineva. eu fara sa vorbesc mor. parol. e ciudat, ca pricep ceva franceza. da’ sa dupa trei cuvinte vorbite imi dau duhul. si ce mai citesc? imi trebuie romana sau engleza. cu franceza deja cititul aduce timpuri cu terminatii poate uitate. ei, poate. sigur.

apoi, nu pot sa plec singur. mai trebuie sa fie cineva. singur nu pot. asa. pur si simplu.

si mi-am adus aminte. ne plangem ca prostii ca ne e greu. si nici nu stim prea bine ce-i aia sa-ti fie greu. recomand o vizita prin africa centrala sau somalia, ca de astea stiu ceva mai direct. or mai fi si alte locuri la fel.  chiar! mergem acolo? ne facem voluntari si apoi ne intoarcem. comparam. vedem daca ne place la noi sau nu. cine merge?

• familia? (oare…?)
• prietenii? (chiar sunt o ancora asa puternica? reluati calculul poate ati omis ceva pe drum…)
• ai un job atat de bun si te simti atat de implinit in .ro incat laptele si mierea curg la robinet?
• etc.

later edit: budapesta, oriunde in olanda, nordul europei. exclus vestul, sudul europei…d-astea!

botesteanu edit: [...] rog seriozitate