E altfel pentru toata lumea, dacă asta ajută cu ceva; și trebuie să fi fost așa întotdeauna, deși probabil că asta nu ajută cu nimic.

Sigur, noaptea nu începe la o oră anume, nici nu durează cât un întuneric – e uneori cât un anotimp, din păcate e uneori și cât o perioadă. Este “cu” atunci când te trezești fără. Este somnul atunci când nu ți-l dorești și conștiința atunci când nu te-am întrebat nimic, băi, greierule.

Înainte să fie luminat Parisul de ce-o fi luminat acum, felinarele aprindeau aceleași stări. Am citit eu într-o carte.

“- Good night, Brett, I’m sorry you feel rotten.”

e reciproc si v-ati indragostit in acelasi timp. pentru ca lumea e perfecta, afara este soare dar in casa este intuneric, doar ca sa se poata face orice ai tu chef: parc, somn…

e si un pic racoare, atat cat ii trebuie unei paturi sa fie utila dar nu necesara (poate vrei sa te invelesti cu brate, poate ai chef sa invelesti cu un picior).

e in alta tara, in alt oras, poate e in central park. perfect poate sa fie si la bulgari si in bucuresti, dar trebuie sa miroasa a tei.

lumea fiind perfecta, nu ai niciun trecut – ai doar trasaturi pe care nu le-am mai intalnit. le descopar si le tin pentru mine. nici viitor n-ai, astfel ca fiecare dintre cei patru umeri goi sunt liberi si neapasati.

exista schite pe care mi le-am mai citit, desi nu le-am scris niciodata.

in seara dinaintea vizitei cealalta perna din pat pare mai redunanta ca niciodata. e un semn sau e o cauza.

cinic si reflexiv, nu-i deloc curios, dar daca pune vreo intrebare, iti muta capul: raspunsurile pe care i le gasesti iti schimba viata; raspunsul pe care ti-l gaseste, probabil ca ti-o sfarseste. desi linistit de obicei, se ridica ca sa schimba orice are de schimbat. daca muzica e colorata, de exemplu, o face albastra; de fapt albastru.

in afara de astea, despresia masculina ramane totusi un paradox pe care nu-l inteleg… adica d-asta am si scris-o – sa fie dupa aia mai simplu sa zic ‘mi-e urat’.

fericirea oamenilor normali: lipseste suferinta din corp, sufletul nu-i tulburat.

mi s-a intamplat la new york* sa se sfarseasca lumea. oamenilor normali li se intampla mereu si nedocumentat. nu aflam pentru ca lumea niciunuia dintre ei nu-i a niciunuia dintre ceilalti, ci intamplari. pure si simple, cum ar fi prima zapada, un calcat stramb, un flirt pe care-l descoperi incercand propriul secret de badaran…

*am fost la new york si la philadelphia si la washington. din 1300 de fotografii, am pus 100 pe flickr.

cu cat sunt mai pe bicicleta, cu atat mai repede deruleaza orasul; e viteza optima: pe jos as da de maxim trei pe zi, cu masina nu as remarca nimic (regula care se aplica absolut oriunde). azi dimineata, n-aveam la ce altceva sa fiu atent decat la povesti.

pentru ca am citit undeva ca amintirile sunt doar povesti pe care ni le spunem repetat. eu imi zic basme de cele mai multe ori, iar sensul povestilor urate este cel al zilelor urate carora, totusi, le-am supravietuit – tot frumos. amintirile astea interpretate subiectiv tin de perceptie si d-aia “prin pasajul asta ploua si ma grabeam sa nu intarzii”; nu era foarte bine iluminat acum 2-3 ani. si “statia lui 783″. ieri “pe-aici intrasem intr-o discutie despre gimnastica”; nu o vroiam. “am sarit gardul asta”. “o vedeam cum se dezbraca”. “am vopsit sigla pe perete; prost, dar nu foarte”. “oreion”. nu mi-a placut niciodata cafeneaua de langa snspa. “cand miroase a tei, miroase a iasi”; dar nu mirosea nimic a tei azi dimineata. in spiru haret e o usa mare de metal pe care o lovesti din plin daca se deschide in timp ce marchezi 2 puncte pe contraatac. “pe unde a luat-o prima oara taxi-ul catre mine?”

bucuresti e un oras destul de subiectiv. ii recunosc titluri de proprietate pentru diferite zone, chiar daca nimeni nu revendica povestile de-acolo. le evit, o fac elegant, in vreme ce dau la pedale ca sa invart o rola de film.