senzatia e urata, dar foarte familiara din pacate. desi exista doar din cand in cand, se leaga de episoadele trecute cu atata usurinta incat cele bune si sarutarile de maini ajung sa fie niste paranteze amarate. pana si muzica (muzica despre care vroiam sa scriu) iese in evidenta, cu exceptii care sunt cantate fix pentru starea mea: in loc de orice altceva, la radio abba canta knowing me, knowing. o fi aflat! la fel stiu deja si toti ceilalti: oamenii care pun  muzica, castile care imi stau bine pe urechi pentru prima oara, undele care nu au purici fix pe frecventele care participa la complot; pana si istoria. ottis redding ar face rosu in gat, daca senzatiile mele ar avea muzica live. dupa cateva zile, daca ascult vreun taraf, plange cu acorduri de dor.

cuvintele mi le aduc aminte invariabil. eu, care nu stiu nicio poezie, eventual doar versuri carpite intre poeme si refrene. ‘orasul tot e violet/noapte buna/it’s like ten thousand spoons when all you need is a knife (morisette: 1996)/every night i cry, every night i sigh, every night i wonder why (holloway: 1964)/just the two of us/we can make it if we try (withers: 1980)’ imi amintesc si oftez in gand pe unele batai si pe bune la refrenuri. oamenii astia stiu ce simt eu si au patit-o, chiar daca mai putin rau – cum altfel cum ar canta despre asta? mai rau decat mine stim ca n-a patit-o nimeni. suntem siguri de asta.

atunci cand ma bucur melodiile sunt doar aproximative. sunt despre sentimente pe-acolo, cu alte cauze si mai indragostite decat ar fi normal. fericite, dar cheesy. bucuroase – asta da. ma gandeam in dimineata aia ca melodiile, daca nu sunt triste, umplu timpul si mai trag pe cineva in sus. niciodata nu a plouat cu barbati (weather girls: 1982) dar cad uneori si picaturi mov (prince: 1984). iar vara, nimeni nu ajunge la cer atunci cand este cald (mungo jerry: 1970), dar parca cineva tot plange (joplin: 1968).

brenda holloway – every little bit hurts, 1964

janis joplin – summertime, 1968

alanis morisette – ironic, 1996

mungo jerry – in the summertime, 1970

prince and the revolkution – purple rain, 1984

the weather girls – it’s raining men, 1982

bill withers and grover washington jr. – just the two of us, 1980

blame it on the boogie

]]> http://www.botesteanu.nu/cand-m-am-descoperit-pe-mine/feed/ 0 http://www.botesteanu.nu/dupa-michael-potopul/ http://www.botesteanu.nu/dupa-michael-potopul/#comments Fri, 10 Jul 2009 19:24:11 +0000 Kev http://www.botesteanu.nu/?p=4485 Continue reading →]]> Pentru mine (si pentru multi altii) mj nu a murit, muzical cel putin. Nu am depus flori la ambasada pe 26, desi am fost “acolo” dar atmosfera nu m-a atras/convins sa raman mult timp, nu m-au interesat detaliile privind moartea sa, nu m-au interesat funerariile, nici circul mediatic care sunt convins ca va continua o buna perioada de timp.

I-am ascultat muzica de la 8-9 ani, fie pe vinil, casete sau live si inca pot sa rad la stand-up urile lui lewis black sau chris rock fara sa ma incrunt. mi se pare o mare ipocrizie ca dupa moartea cuiva sa nu mai poti rade la stand-up-urile la care inainte de moartea sa te spargeai de ras (asta asa..ca fapt divers).

Nimic nu s-a schimbat, doar mj “merchandise” a devenit mai scumpa pe ebay, muzica lui capata noi sensuri si devine nemuritoare cu fiecare masina in trafic care da la maxim cand pe radio se baga piesele lui michael.

“Nu exista idoli, lasati muzica sa vorbeasca” – cheloo

atunci am trecut peste, tacut.

nu imi iese moonwalk, desi eu sunt de alta parere (cateodata, in conversatie). ma inhiba realitatea asta si ma face sa nici nu incerc. imi doresc, totusi, la fel ca toata lumea cealalta, sa am o coregrafie completa pe una dintre melodii. daca o sa intocmesc o lista cu lucruri de invatat, o sa gasesc locul si pentru michael jackson pe ea, chiar daca e nevoie sa tai pe altul din plan. nu imi iese moonwalk, desi calc pe varf si imping in spate, alunecand pe talpa.

pe  niste icoane foto asezate pe caldaram la ambasada americana… m-am scarbit inainte sa fac ce mi-am propus pe blog. n-am mai avut chef sa imi port reactia in public, mi s-a luat de toate atunci cand m-am dus la ora 6. la priveghi, la adunare, in fata ambasadei sua… se stransesera o gramada de vulturi cu ochi magici si amplificatoare de semnal. niste gaite avea microfon si tocuri, venisera sa danseze pe langa reactiile oamenilor atasati de michael.

jackson era a4, color, dupa un geam si intr-o rama, numai bun de fotografiat impreuna cu reflexia unui nimeni, eventual popescu.

later edit: exarhu despre eveniment. frumos.

E mai bine să nu rămână multă lume cu sentimentul că ai făcut ceva din disperare, suferinţă şi fragilitate. Era riscant să rămâi doar un supererou al ringului de dans, aşa că deşi nu dăm impresia, chiar ne bucurăm că ai devenit cel mai cunoscut simbol al pedofiliei şi că încă o dată ai reuşit să-i faci pe oameni să se simtă bine cu bancurile pe care tu şi numai tu le-ai ajutat să circule pe seama ta.

În felul ăsta nimeni nu are cum să bănuiască nicicum că nu eşti de pe lumea asta şi că tocmai din această cauză trebuie să fii cântărit cu greutăţile pe care le foloseşte orice vânzător la tarabă, chiar şi dacă aşează în taler un sac cu diamante.

+ repeatable

vreau sa stiu si eu daca place, atat.