asa cum functioneaza morisca zvonurilor, au ajuns si la mine noutati. vechi. n-as mai face eu demonstratie dreptate, probabil n-are ajunge decat mizerie mai departe. ideal, fiind liniste, aveam si eu de ce sa fac gestul respectiv, dar asa… trebuie ca e greu sa te uiti inapoi catre asa o istorie. eu o condamn. nefiind atat de diferit de oricine altcineva (nici eu nici el) probabil ca oricine ar condamna-o, mai mult sau mai putin, in functie de informatii. direct proportional – cu cat ar stii mai multe, cu atat ar condamna mai mult? sau invers proportional – ar descoperi o spirala de circumstante atenuante? nici nu stiu.

la un moment dat, fiind racit aseara, m-am gandit ca n-as putea sustine efortul de a face o mizerie. si banii aia, de unde sa-i scoata?

in draft gasesc un post vechi de cateva zile. si vad ca nu o sa mai apuc vreodata sa-l termin. n-are legatura cu ce s-a intamplat acum decat prin tema conexa. e despre mine, despre o zi proasta, despre cum am decis in scarba sa fac marketing dupa ureche si n-a iesit nimic. mai bine, e superficial. am lasat un comentariu la cabral, intr-un post in care povestea despre tatal lui. ma bucur ca nu a fost  aprobat – fusese scris din motive tampite. ma bucur ca am gresit ceva pe-acolo – linkul catre tagurile ‘tata’ pare mai lipsit de sens decat oricand. imi pare bine ca n-am cersit trafic – un ‘si eu’ in comentarii n-a adus mare lucru niciodata. dar pe de alta parte imi pare rau ca n-am adus 170 de pareri incoace. mi-ar fi folosit, probabil, ca sa ma accept.

cu ce sa ma accept? pai o sa ard in iad. sau cel putin am coborat cateva trepte sociale, in ochii mei. cred ca n-am avut de ales, dar as vrea sa ma justific, totusi. parca am trecut printr-o etapa.

spune la porunci sa-ti onorezi parintii. sa-i respecti pe amandoi. sistematic, eu refuz sa fac chestia asta. o tin si pe mama pe o franghie de nervi intinsi, cu niste principii de la care fac exceptie prea rar. pe tatal meu… acolo e o mare discutie. la un moment dat am avut o revelatie, am tinut-o pentru mine: cred ca e nevoie de pensia asta alimentara ca relatia noastra sa existe. da, asta cred. ca n-am de ce sa sun pe cineva cu care n-am nicio alta legatura, pentru ca in absenta ei… noi nu avem nicio relatie. s-a negociat asta la sange, eu asa imi amintesc. lucruri urate, cuvinte mai grele, palme si mai urate, comportamente si mai grele au conspirat toate astfel incat 2 milioane pe luna sa devina un transeu.

daca eu insit pentru banii aia (facand abstractie de faptul ca imi trebuiau sa platesc factura vodafone mai ales in lunile astea de cacat), sa zicem ca insist si pentru o minima relatie. mi-e greu sa gasesc orice alta legatura care sa ne fi tinut atata vreme in contact, fie el mediat de banca. sa ca eu si tata valoram doua milioane impreuna si probabil ca mult mai mult luati separat.

dupa ce-a injurat-o pe mama am sunat eu. a durat un pic – cateva sonerii. probabil ca si-a dres vocea, s-a pregatit de rol si a raspuns intr-un final ca si cum telefonul l-ar fi pierdut printr-un buzunar. cu cateva minute inainte ma plansesem eu de 500 de mii cu care nu aveam cum sa platesc telefonul (asa ca daca primeste cineva apel de la mine, sa stie ca asta e cauza). ea s-a dus, speram sa o faca, doua camere mai incolo si i-a dat un telefon. i-a zis ceva de mama ei, de bunica adica, la care pot sa zic linistit ca am tinut si eu. si niciodata n-am luat injuraturile in sens propriu, de cand sunt mare incerc si sa nu le mai iau personal. dar mi se pare totusi ceva greu de justificat, cu atat mai mult pe un ton senin, calm, de om care si-a gasit telefonul prin buzunar.

eram eu, anuntat de plansetele mamei ca ceva s-a intamplat asa cum ne asteptam sa se intample de cand sunt mic. rareori am gresit. i-am zis ce aveam eu de zis, discursul pe care in 3 sonerii l-am repetat de 1000 de ori. repede, scurt, bine incheghat si cu o replica pregatita aproximativ. trebuia, la urma urmei sa-i taxez lipsa de respect: ‘ce? esti avocatul lui?’

i-am zis ca a injurat-o si n-am primit decat un ‘asa, si?’. drept pentru care ‘daca nu vrei sa discuti cu mama in calitate de avocat, poate ne descurcam mai usor cu un avocat in calitate de avocat’. si am inchis. marele meu discurs parca a marcat o etapa. si n-a durat decat… sa ma uit… 22 de secunde. mi s-a parut mult mai mult, nu de cinci ori mai mult, de zece, douazeci… nu e nici prima oara cand il infrunt, nici data la care am hotarat eu ca i se va trimite citatie. imi vine sa adaug ‘din pacate’, iar asta sigur o sa ma salveze intotdeauna in fata unei judecati finale.

pe fundal se auzeau expresii. se auzeau critici, dar nu o sa cred ca pe fir eram doar eu ala care isi dadea seama cat de departe suntem. departe de o fantezie destul de populara, straini unui basm in care familiile au 2 adulti si adauga la populatie, oameni ale caror griji nu tin de financiar. nu doar pe mine ma durea inima; si cu asta o sa ma scot in fata sfantului petru.

cred ca respectul se castiga, nu se cuvine. poate a zis-o cineva inainte, dar si eu am ajuns la aceeasi concluzie separat. si nu stiu cum se impaca asta cu poruncile notate de moise, dar avem vreun avocat prin sala?

- Ea e fata mea! Hai, ca pe tipa asta o faci praf! zbiara tatal isteric spre fetita in galben.
Se schimba terenurile,  fetitei din bleu ii tremura vizibil racheta in mana. Bate mingea de cateva ori de pamant, isi arcuieste umerii spre cer si serveste prima minge iarasi in fileu.
- Asta-i jocul, Mihaela!! rasuna din nou cuvintele tatalui de la garduri, alaturi de avalansa de aplauze din partea celor doi parinti si a antrenorului.

Al doilea serviciu trece peste fileu, Mihaela returneaza prea in forta iar mingea aterizeaza putin in afara terenului. Un punct pentru fetita in bleu.

- Aut! spune ea, incantata ca a luat punctul si astfel a egalat scorul.
- Nu-i adevarat!! Mihaela, fata asta fura la puncte de nu se vede! Du-te te rog in terenul ei si verifica mingea, a fost in teren cel putin 20 de cm!

Mihaela inainteaza spre mine, in timp ce eu incercuiesc locul in care a aterizat mingea.

- Tu chiar esti chioara?? ma intreaba fata.
- Nu!!
- Asta nu e urma de minge! Asta e urma facuta de tine cu piciorul! Tati, a facut urma cu piciorul! Furaaa!
- Nu-i nimic, raspunde tatal lipit de gard. Cheama arbitrul, Mihaela! Sa vina el sa vada ce face hoata asta aici!

Mihaela paraseste terenul, 5 minute mai tarziu vine cu domnul Balasu dupa ea:

- Si uitati, domn’ arbitru! Am vazut-o eu, in timp ce veneam sa vad unde a cazut mingea, a dat cu piciorul si a facut  urma asta! Si acum zice ca aici a cazut mingea! Dar nu e adevarat, am vazut eu unde a cazut mingea. Aici a cazut! exclama Mihaela si arata o urma la un metru departe de a mea.

Domnul Balasu plictisit ii da Mihaelei punctul si mie avertisment, asta insemnand ca la a doua astfel de abatere a mea voi fi data afara de pe teren si descalificata.

Mihaela m-a ambitionat, mi-am luat racheta in mana si am ars-o cat am putut eu de tare. O ora mai tarziu eram tot acolo: doua fetite fata in fata la fileu, ude leoarca de transpiratie. Cea in galben avea lacrimi in ochi, izbea rachetuta puternic de banca si repeta cu voce tare “Nu e cinstit, nu e cinstit”.

Deodata portita spre teren se deschide, tatal, o chestie masiva si rosie la fata intra pe teren. Cu pasi mari se indreapta spre banca Mihaelei.

- Ma, ce ti-am spus eu sa nu mai dai atata la dreapta cu pumnul moale?? Dar de unde sa stii tu asta ca si-asa nu asculti niciodata de mine sau de ce-ti zice antrenorul! Ma, tu nu esti buna de nimic atata timp cat vii pe teren si iti bati joc. Cum ai putut sa faci circul asta pe teren?? Cum ai putut, ma? Ziiiiii!

il vad pe tata cum se napusteste asupra adversarei mele. O apuca de ceafa, ridicand-o de jos dintr-o miscare. Fata isi priveste tatal in ochi pentru o clipa si izbucneste in plans. Ca raspuns primeste doua zdravene arse peste fata.

- Ma, nu mai plange aici, ma! Ca ma faci in ultimul hal de rusine! Nu te mai las sa joci tenis in viata ta, ma auzi? Ma auzi??

O loveste cu palmele cat poate el de tare far’ a da semne de oprire. Antrenorul si mama urmaresc scena din spatele gardului. Dupa niste vreme buna vine arbitrul si gaseste pe Mihaela plina de urme rosii pe fata si pe brate. Nimeni n-a scos niciun cuvant. Tatal a strans lucrurile fetei, a luat-o de ceafa si s-a tarat cu ea afara de pe teren.

Al doilea set nu s-a mai jucat niciodata iar eu am obtinut victoria prin abandonul adversarei.

mi se pare si normal. 2 milioane inseamna mult. cu atat mai mult cu cat e a sasea parte din 12 milioane – tatal meu are un salariu care a inghetat  de-a lungul vremurilor, fie crestere economica, fie promovari, fie ce-ar fi. a inghetat cred ca vreo 3 ani, ca sa nu ma incumet si sa spun ca de foarte multa vreme e atat, de cand eram prin liceu. si tot ce-a trecut peste el, 12 milioane a ramas, un pic mai mult decat ceva mizerabil de putin pe care nu l-am crezut niciodata.

acum s-a spart. din septembrie o sa am iar 25 de ani, ca nu mai primesc pensie alimentara. si nici un telefon care sa ma anunte de treaba asta. nu, ca nu-i o obligatie. desi eu intotdeauna am crezut ca e, iar atunci cand nu poti te achiti de ea, te scuzi, nu ceri intelegere (m-am mai suparat o data pe mentalitatea asta… sigur, n-am scris pe blog pentru ca nu am vrut). e vorba tot de niste prioritati, eu sunt copilul celalalt si la bune si la rele.

si mai e mentalitatea de garda financiara. si pe asta m-am suparat. am un tata care imparte amenzi, ca n-am fost/nu sunt un fiu suficient de bun. nu numai ca nu mai intreb “cat de sus?” atunci cand imi spune “sari”, ci nici macar nu mai aud. m-am ascuns in casa prefacandu-ma ca sunt plecat cand eram mic, iar dupa o anumita discutie am ajuns sa mi-o asum. asa am ajuns aici, unde iau niste bani pe care cu siguranta ii injura. care atunci cand nu vin, nu mi se cuvin, probabil. bani, pe care n-am contat multa vreme, iar acum cand o fac… nu o sa mai fie.

si toate astea sunt filtrate de mama. partile bune sunt spuse, alea rele – ascunse sau exagerate, in functie de momentul potrivit sau de refularea ei. saraca… eu o sa refuz in continuare sa vorbim, ca e felul meu de a respecta o regula. de a aplica o sanctiune. si de ce sa mint, ma si fereste de noroi. ce util ar fi fost un post ca asta acum 25 24 de ani.

pe masura ce ma gandesc, poate o sa vad ca n-am cheltuit degeaba 400 de euro. atat sa fi costat mersul pe jos pana acolo si inapoi?

nu stiu… si totul e intr-o mare ceata. de parca n-as fi mancat pe-acolo, n-as fi vazut nimic pe strada. nimic in afara de ce-a ramas cu mine si am varsat in primul paragraf. lucruri mici, de om mic, copil mic, om needucat. suficient. cred ca implinisem 14 ani si nu am nicio poza de atunci. pesemne era spre sfarsitul calatoriei, cand tot autocarul ramasese fara soseste, noi ne jucaseram turneul, iar mare din lume nu mai avea filme din bucuresti. le consumaseram ca prostii pe autostrada. camerele digitale erau proaste, scumpe si excentrice.

in 1998, francezii umarau zilele pana la campionatul mondial de fotbal pe unde apucau: pe schela atarnau niste ghirlande in forma de cifre, asa se vedea turnul eiffel. pe mine m-a bucurat mai mult prin context decat in sine, ca era mult verde in jur. iar noi, obositi, am putut sa stam un pic locului, sa nu mai alergam dupa amintiri pe care uite cat de usor le-am pierdut. acum, schela m-ar da pe spate cu taria cu care striga “paris!”, dar nu cred ca as vrea sa ascult.

am stat parca 3 zile si mai mult m-a marcat o pizza in marsilia decat versailles. stiu insa ca am stat intr-un hotel cu gandaci apoi la un motel pentru soferi de tir. sau sa fi fost in alt oras? oriunde ar fi fost, am primit botezul de sportiv la clubul sportiv scolar numarul 4. la scurt timp m-am lasat de performante, luand cu mine niste bataie pe care mi-o amintesc mult mai clar. am plans ca ma durea si pentru ca am scapam mai repede mintind. puteam sa duc mai multe chinuri fara sens. de la botez mi-a ramas o urma de moneda incinsa pe fund. cred ca mai e acolo, o sa verific. cred ca erau franci. daca asta tine de paris, atunci a fost ceva aparte.

mai mult m-a marcat venetia. despre aia poate as scrie mai interesa(n)t.