doar ca, dupa toate calatoriile astea frumoase, eu raman doar cu spaima. mi se face frica. o frica cat se poate de reala si autentica. frica bruta si salbatica. nu conteaza ca, stiintific, am aflat ca e foarte posibil ca soarele sa mai traiasca miliarde de ani. ca aparitia unui vulcan in ploiesti e aproape imposibila acum. aproape nu e deloc sinonim cu total. iar soarele poate ca trece printr-o depresie si a hotarat ca vrea sa se sinucida acum, ca nu mai suporta miliarde si miliarde de ani de suferinta. se mai poate intampla ca o cometa sa fie irezistibil atrasa de pamant si sa nu mai vrea sa hoinareasca aiurea prin univers ci sa ramana aici.  orice s-ar intampla dintre toate astea eu n-as putea face nimic. nimic. nimic. sunt asa mic si neinsemnat. si mi se face frica. si acum mi-e frica. de aseara, de cand ma gandeam la asta, imi e tot frica. cu adevarat frica. asta este prima mea spaima.

a doua e oarecum mai putin importanta pentru ca e doar onirica. sau virtuala, cum s-ar zice acum. asta n-o face insa cu nimic mai putin reala, doar ca e mult mai usor de controlat si invins. daca mi-e frica in somn, ma trezesc. plus ca se intampla rar. de fapt, nu s-a mai intamplat demult. atunci, demult, se facea ca visam. pentru ca nu stiu exact a cata oara visam acelasi vis. pentru mine, amintirea viselor e mare lucru. de obicei nu stiu nici dimineata ce am visat noaptea, da pai sa mai stiu acum ce am visat acum multi ani. pe asta insa il stiu. se facea ca merg la scoala. undeva intre clasele I si a VIII-a. nu stiu precis unde si de cate ori.

cum mergeam eu asa linistit, pe acelasi traseu ca in fiecare zi, se facea ca dadeam peste un grup de calugarite. da, da. calugarite. cel putin asa erau imbracate, iar eu nu aveam niciun motiv sa ma indoiesc ca ar fi cu adevarat calugarite. sa ma gandesc ca erau actrite ce jucau intr-un film. nu. pentru mine erau calugarite. nu stiu cate. mai multe. un grup. cum le vedeam, mi se facea brusc frica. foarte frica. si fugeam. fugeam cat puteam de tare si de mult. nu putea prea mult si prea tare pentru ca imediat simteam cum genunchii mi se faceau de cauciuc. si calugaritele erau tot aproape de mine. nu pareau a avea intentii rele. nu pareau ca ma baga in seama. dar mie imi era frica si vroiam sa fug numai ca genunchii mei de cauciuc nu ma lasau. si… si atat. pentru imi era prea frica sa mai visez asa ca ma trezeam. asta s-a intamplat de cateva ori.

]]> http://www.botesteanu.nu/frica/feed/ 0 http://www.botesteanu.nu/pe-jumatate-noapte/ http://www.botesteanu.nu/pe-jumatate-noapte/#comments Sat, 24 Oct 2009 18:01:36 +0000 botesteanu http://www.botesteanu.nu/?p=4913 nu te-am mai visat de nu stiu cand. si de-atunci n-am avut decat franturi de idei. nu stiu daca o sa-mi schimbe din nou viata, nu stiu daca sunt mai bun atunci cand ma dai peste cap. e doar un fel de-a face lucrurile mai bine atunci cand imi lipsesti.

d-asta si visez. si s-ar putea ca in subconstient sa suplinesc alea 8-9-10 ore de somn (de criza) cu tot ceea ce-mi lipseste. cand pleci… esti tu.

dar nu sunt sigur. daca ar fi asta, paharul vietii mele ar fi perfect: jumatate ar fi plin ziua, iar noaptea s-ar scurge inexplicabil dinspre gravitatie inspre ceea ce-mi lipseste. noaptea as fi angajat, daca mi-as fi cautat toata ziua de lucru. tot noaptea am face sex, daca nu cumva facem deja ‘in real life’. la fel, noaptea as cadea din avion pentru ca oricum n-am zburat niciodata pana acum, dar m-as trezi imediat ce se umple jumatatea cu senzatii. noaptea as fi analfabet daca am scris ceva inteligent pe blog. as desena daca dupa inca o zi in care m-am uitat cu jind pe arta si design.

jumatatea plina de aseara m-a lasat sa stau pe niste dealuri pline de verdeata. asezati impreuna pe iarba ne uitam la mare; nu era soare pe cer, dar nici innorat a frig. iar din diferite musuroaie iesea sa ne salute cate o pisica, la care eu ma bucuram. toate lucrurile astea probabil ca-mi lipsesc, semn ca de saptamana viitoare o sa ma sune lumea sa-mi propuna cate-un job. conditiile meteo probabil ca raman aceleasi (in vis nu era nici senin, nici ploaie – care e opusul unei zile d-astea?). de vazut o sa ne vedem, probabil, iar pe jos n-are cum sa mai fie verde. poate o sa scartaim pe frunze.

later edit: i started coming out of my 4 year depression, but i was worried my writing would suffer. so i let it take me back

fluierat, faptul ca eram prieten din copilarie cu adriana lima, care crescuse pe undeva prin nordul moldovei, dar a fost adoptata si mutata in brazilia… ar fi avut probabil mai mult sens. n-a fost nimic erotic, desi nu inteleg cum poate un vis sa fie si neutru si despre ea in acelasi timp. era in niste pantalonasi scurti, din carpa bleu… din care cu totii am avut cate un scutec, bonetica cand eram mici. am avut acelasi gen de relatie pe care l-am irosit cu ana, toata scoala generala. nu se consumase nimic, a trebuit sa intelegem amandoi de ce nu a fost si mai ales de ce nici nu o sa fie vreodata de acum inainte.

si fluierand… as fi mai in element pentru ca scriu intr-o panta descendenta. cu mult mai multa ardoare as sufla in pipa lui nagy care s-a infundat. nu stiu ce servetel ne impiedica sa fim pensionari batrani, cu randul, pe principiul “da si mie”. in loc sa scriu, ar parea ca scriu atunci cand de fapt ma joc; ecranul de la laptop il tin inspre peretele cafenelei. asa par intelectual, inspirat mereu si foarte pasionat de ceea ce fac eu acolo, neverwinter nights sau blog si orice incape intre ele.

iar unele lucruri imi sunt indiferente cand n-ar trebui sa stea lucrurile asa. altele conteaza si nu stiu prea bine de ce. ce ramane, ce-i acum, incerc sa fac mai bine. si recunosc, reusesc.

amuzante lucruri visele astea. sau ciudate, cred ca asta e de fapt. ma fac sa povestesc chestii pentru ca tocmai mi s-au combinat intr-un scenariu in cap. visele si cu intrebarea “de ce nu?” (care e cea mai manipulatoare), ele sunt de vina pentru ce ma gandesc eu sa incep acum, povestea despre roxana. in mare, pentru context.

am visat astazi la amiaza ca eram sosit pe tabere, pentru scandal, acasa la baiat. cum nu-i o parte din viata mea, e aiurea sa dau nume, mai ales ca pe toti ii cheama asa cum zic eu pe blog. si eram acolo, eu, el, fratele lui (pe care l-am cunoscut recent pe hi5 din poze si din greseala) si multa lume despre care nu stiu absolut nimic. cert e ca eram convins ca s-ar baga pentru mine, mai toti sositi acolo “pentru ca asa nu se mai putea”. avusesem nu stiu ce fuga sanatoasa de ei, printr-un fel de pestera, cu tuneluri foarte foarte inalte si preponderent maro. la un moment dat, un baiat din grupul meu a cazut de pe placa cu roti cu care se dadea sa fuga (un fel de skateboard dar mai mare) si cred ca a mancat bataie. eu am avut ideea sa ne impartim, baiatul roxanei s-a dus dupa ea, desi nici macar eu nu stiam ca e cu noi. cred. eu — arhitectul visului — am cazut in responsabilitatea fratelui, tupilat in nu stiu ce crevasa care cica ducea afara.

nu cadeam, stateam pe loc, pentru ca stie visul ca m-ar fi trezit daca ma arunca in gol. si de obicei nu-mi face asta, n-am vise atat de urate. dar stand pe loc, a devenit visul tare ciudat, pentru ca fratele s-a asezat langa mine. asa, de-o parte. baiatul roxanei a bagat chiar mana dupa el, sa-i dea un ceas, noi am facut conversatie si cordial am inteles ca aveau nevoie de ceas ca sa se gaseasca dupa aia. dupa ce ne bat, cred. simplu, tacticos, i-am cerut ceasul si l-am stricat cu un ha! corespunzator. totul un mare joc.

iar la un moment dat, s-a schimbat cadrul in apartamentul lor. stiu cumva ca era al lor, desi n-am avut bucuria sa vad ce scrie pe placuta de sub vizor. mai stiu ca era si un rastel pe care se uscau rufe, eu eram intr-un tricou si boxeri si ardeam foarte tare dupa ocazia de a ma imbraca un pic mai cool, de scandal. am un sort albastru, era si el prin vis. dar nu l-am nimerit din prima, prima oara am nimerit echipamentul unui coleg de echipa din liceu, stiu pentru ca avea numarul 10 scris cu vopsea alba dar stearsa. mic, discret, in partea de sus. mi-am gasit si sortul meu, pe asta al lui robby nu l-am luat pentru ca nu mai avea siret. detalii, detalii.

treptat, treptat picura lumea in apartament. ma speriam de unii, mi se pareau amenintatori si unul cate unul aflam ca de fapt pentru mine au venit. ma linisteam, dar pentru ei… nu prea era nici dracu. nu incepea nimic, stateam pe grupulete si nu vorbeam ceva captivant, intr-o atmosfera tensionata dar cu aspect de petrecere. gay: nici macar roxana nu era.

un gras, si-a asumat spre sfarsit rolul de maestru de ceremonii si a inceput sa strice pretentii. sa nu mai faceti aia, sa nu mai veniti dupa noi, sa rezolvati problemele discutand etc. asa se face cand n-are lumea chef de scandal, are chef de proclamatii. bataia e un compromis, pentru ca nu facuse mai nimeni din apartament performanta din asta. io ma tot intrebam intre timp, de ce nu sunt eu primul care sa se bage, ma si enerva chestia asta: ca doar era problema mea.

si de undeva, de pe o canapea care nu stiu ce era ocupata tocmai in timpul revolutiei, imi zice prietenul actual al roxanei ca nu intelege de ce mai exist eu in contextul lui. nu stia de ce nu trec peste, pentru ca ea a trecut, desi nu intelegea nici cum a trecut ea peste ce am facut eu. acum cand o scriu, n-are foarte mult sens. dar am parafrazat, ca sa sune inteligent (asta-i o precizare necesara pentru ca sunt nesimtit — cat stiu eu despre ce-a urmat dupa mine… nu-i prea bine, integru, respectabil, desi am marea libertate sa fiu subiectiv).

eu cu roxana am fost 3 ani impreuna, incepand cu o vacanta intre clasa a 11a si a 12a. a fost frumos 2 ani din astia, poate doi si ceva, in timp ce scadea. inevitabil, relatia mea cu ea a reusit sa coboare pana pe minus, dupa care a mai durat putin. nu-mi place, dar am fugit de punct la fel cum o fac acum, dar in sens propriu cand scriu ceva care o sa ma sperie ca e atat de mare. n-am incheiat nimic pana n-am ajuns eu sa prefer sa ma duc la baschet decat sa ma vad cu ea, chiar si atunci parca au trecut vreo doua saptamani. am luat o pauza, cu niste discutii destul de aiurea dupa care ne-am vazut abia in toamna, multumita facultatii la care studiam impreuna. a existat mereu o tensiune, dar ne-am impacat, eu zicand marea bula ca “te iubesc, dar mi-e foarte greu sa te mai respect acum”. ea isi gasise pe cineva, a iubit cica pe cineva, destul de usor. dupa trei ani, a avut noroc, ca sa nu fiu eu nesimtit si sa o spun altfel. si ne-am impacat dupa care iar s-a dus pulii, atunci cand aveam fiecare de facut licenta lui, incercand intre timp sa depunem actele pentru o firma cu care acum nu facem (fac) nimic. la o saorma, am aflat ca iar a avut roxana noroc, la un moment dat, am aflat ca ulciorul si merge de mai multe ori la apa. era acelasi, cu care s-a iubit si inainte si probabil se iubesc si acum. intotdeauna a fost un wtf??