the feeling of feeling unique

pe jos, prin frigul de la sala incoace am avut un ‘cel mai pesimist gand de astazi’. conteaza un pic decorul, suficient incat sa amintesc eu niste case vechi, mai inalte de un etaj, dar mai scunde de 3: unele din caramida, altele gri, altele cu centrala termica, dupa posibilitati. niciuna calda, niciuna cu lumina aprinsa, cel putin nu in camera de la strada care probabil ca inspira prea mult frig si cerea prea mult efort. si toate casele astea duceau inainte si umbreau o strada in directia mea de mers, intersectata de o strada care m-ar fi ocolit. pe asta ultima m-am apucat sa merg, de frig, indurand soarele care batea fix din fata, consolandu-ma cu gandul cel urat: o sa apuna soarele si n-o sa imi mai intre in ochi.

e urat, zic, sa o mergi pe optiunea stralucitoare cu gandul ca se termina si de la un moment dat incolo lumina o sa fie terna, de nivelul tau,cu care esti obisnuit si pe care ti-l definesti ca suportabil. nu?

pe de alta parte, drumul friguros si inainte, ar fi devenit si mai urat si mai friguros, sacrificandu-se pentru ‘inainte’.

ceea ce ma duce la ‘cel mai optimist gand de astazi’: constatarea ca sunt fix genul ala de om. ala care face pauza de oftat atunci cand i se pare ca exista o luminta la capatul unui tunel si care incepe sa orbecaie prin intuneric doar ca sa ajunga in sfarsit in capat. gresit, fara sa fi terminat de oftat, dar cu sentimentul ca ceva rar merita putin efort. daca am fi mai multi tunelurile ar fi probabil mai scurte, iar luminitele ar avea si ele o culoare (nu doar irisul sau ce parte a tunelului e colorata).

asa ca inchei cu optimismul, dar nu pot sa nu constat cate sensuri are ceea ce tocmai am zis.