the lost song

ciripeam oftat zilele trecute, dandu-mi seama ca am ramas defect. ma uit in continuare dupa pisici pe strada. demult am luat una care plangea, am facut-o grasa si i-am dat curajul sa se imprumute intr-o zi. ii spuneam pustiu’, era o pisica feminina. raspundea totusi la pustiu si se bucura de fiecare data cand ajungeam acasa. si se bucura de atentia oricui, fiind pisica si nu d-aia stapana ci lipicioasa. din cand in cand.

oftez atat de tare cateodata incat ma abat de la orice drum. ma duc atat de mult in spate pe firul gandurilor incat nu mai vad nimic in fata. adesea trec de bloc, desi nu e chiar adevarat. trec gandurile, trec pisicile, nu pun mana pe niciun telefon, nu sun la nicio usa si la un moment dat imi revin. nu sunt nebun.

cand o sa inteleg de ce unele lucruri ma intorc pe dos, iar mizeriile care au puterea sa deranjeze pe toata cealalta lume – pe mine ma dor la banana… probabil ca o sa ma simt la fel. partea mai matura (sau cel putin bucatica care nu place din prima) se bucura, probabil, pentru ca are dreptate. si cred ca subconstientul meu imi da scutirea sa iau mizeriile in brate ca pe niste fericiri de pesimist. licariri de orgoliu.

o sa oftez in continuare cand voi remarca pisici imperiale pe cate-o poarta, promit. si analog, ma astept sa ma lase rece boli, operatii, decese, gesturi, tragedii. adica nu neaparat rece, dar sa trec mai usor peste.