un paradox: timpul nu trece niciodata pe net, pare ca se schimba ora. atunci cand ne luam noi diacriticele noastre romanesti la culcare, incep sa planga altii continut, mai mult, mai bun, mai reusit si mai abandonat in aceeasi masura, sa aglomereze si sa lase loc pentru ca frustrarile noastre de cand ne-om trezi sa poata fi scrise cu diacritice sau fara.
asa ajung eu sa mai cred ca trebuie sa fie placut sa termini un blog. dar ma incapanez sa fiu orb la orice scenariu in care m-as simti implinit ca am terminat de scris aici. ii spun renuntare si il evit. o fi misto sa te uiti la cat de bine ai facut o treaba? (si sa nu mai compari cu lunile anotimpului trecut).
in partea cealalta, ‘acum cateva luni’ pare intr-o alta viata: cand imi citesc descrierea de acum o vreme, ma incearca aceleasi sentiment difuz de empatie cu care incerc sa imbogatesc senzatia cu detalii. cu cateva vieti in urma, karma te nimerise sa animi o pisica, un copac sau existenta scurta a unei insecte, iar acum, daca e sa te prinzi de chestia asta (eu nu cred in chestii, dar e o paralela buna) ti se pare. multe ti se par.
e tot asa si cu amintirile de pe net… lipsesc crampeie, sunt publicate doar firimituri, am numai senzatii, niciodata un concret. ma citesc, sigur, se leaga, dar nu scriu accesibil. din cauza ca scriu cum scriu.