pentru ca e ultima duminica pe pamant romanesc, cel putin pentru o perioada, am sa ma pastrez oarecum in tema. (e ciudat, as fi avut multe de spus, acum parca nu imi mai vine sa spun nimic).
deci, in continuarea la “nu imi vine sa spun nimic”, in fond cred ca toti avem dreptate cand vine vorba de unde pleci sau unde stai. (desi, nici aici, nu sunt deloc indreptatit sa dau acest verdict). adica, daca chiar stai undeva si simti ca te mananca fricile pe dinauntru, fiindca, uite, ai facut nu stiu cati ani de scoala, si totusi nu esti nimic, atunci pleaca. daca nu pleci pentru ca tii la familie sau la prieteni si, in plus, iti place aici, atunci stai. desi, la douzecisiceva de ani, cred ca oriunde ai merge, e relativ usor sa iti faci prieteni. daca vrei sa mergi sa ajuti undeva intr-un loc unde chiar este nevoie de ajutor, te poti duce. nimeni nu te tine. desi, iarasi, e un exotism personal si in fapta asta umanitara. la fel de bine te-ai putea inscrie ca voluntar la un centru de copii autisti de pe langa tine.
si, de fapt, nici planificarea nu prea iese de cele mai multe ori. eu am zis australia, printre altele. grozav. la fel cum am zis bucuresti pentru facultate si a fost cluj, la fel cum am zis tuebingen si a fost wuppertal si pe urma bucuresti dintr-o intorsatura ciudata de situatie. si acum…cine mai stie. alta “etapa”, cum spune mama. sunt atat de dezordonat in ceea ce ma priveste incat nu sunt in stare sa stabilesc un “master plan”, desi, cateodata, am pretentia de la alti oameni sa o faca. dupa care imi dau seama cat de absurd este ceea ce cer.
as vrea sa nu imi fie frica, dar imi este. sa nu imi fie frica de alta dezamagire, de alta “etapa”. m-am saturat de etape din care nu inteleg mare lucru si care ma lasa cu senzatia de o singura etapa care se tot repeta, ca in groundhog day. as vrea sa pot lua lucrurile doar pentru ceea ce sunt, si nimic mai mult. si sa nu mai cer lucruri absurde, pe care nici eu nu sunt in stare sa le indeplinesc. mai ales pentru ca as vrea ca “etapa” asta sa fie petrecuta tot in doi. si pentru ca nu as vrea sa mai urmeze alta. si, da, as vrea sa nu mai obsedeze ce “ar” trebui sa fac si sa fac ceva, for a change.
cel mai mult ma bucura ca totusi am reusit performanta sa nu fiu niciodata resentimentar fata de locul pe care l-am parasit. doar ca am simtit ca a trebuit sa plec. si atat. (motiv pentru care nu m-a bucurat prea tare acel mic concurs pe nu stiu ce blog, fiindca post-ul despre bucuresti fusese inscris la categoria de critici ai orasului. dar era o despartire amiabila, zic eu). pe de alta parte, cat timp eram in locul in care se intampla sa fiu, uram, uram cateodata cu fiecare por al pielii tot ce ma inconjura. si asta nu ma bucura deloc.
prezentul cred ca va ramane o dilema de rezolvat pentru mine. (afirmatie pe care o pun tot la viitor…)