un bildungsroman

imi place ca e praf si ideea ca n-am terminat niciodata de citit cartea pe care o rasfoiesc mereu incepand de la parter (cand cobor cu liftul si intru in pagini). cand m-am apucat sa scriu articolul asta – o faceam doar pentru ca m-am nascut in bucuresti. cred ca merita multe adeziuni, sa nu prinda controversa si criticile. mi-e greu sa zic de ce, asa ca sper ca misto-ul din bucuresti sa mi se arate spontan, lasundu-se descoperit in timp ce-l astern pe hartie. am inceput o analogie cu cartea, o sa o pastrez.

la urma urmei, cred ca merita cat mai multa literatura orasul asta, chiar daca eu sunt un “nu-mi place sa citesc, dar caut sa ma exprim in scris”.

daca ar fi un comic-book… bucuresti ar fi locul unde se intampla tot. n-ar fi loc in alta parte: testoasele ninja n-ar avea suficienta canalizare, sunt sigur; nici piese pentru skateboard daca se strica. superman ar zbura prea repede pana oriunde, batman ar tanji dupa un bamboo, turabo loc in care sa organizeze baluri, iar pestera lui ar incapea suficient de bine in subteran. e nevoie de multe ganguri in care sa se ascunda informatori si persoanje negative, sunt in bucuresti. sunt si suficient de multi oameni de ferit, asa ca daca apare un pericol… sigur merita impiedicat. din cauza proportiilor.

e un bucuresti ca o carte de bucate, cu variatiuni multe pentru saorma. cu multi bucatari: majoritatea prosti, unii cu cercel in ureche, altii fara.

daca ar fi o carte de biblioteca, ar fi proasta.

e si ca o carte de joc, pentru ca foarte rar apuci sa tragi aceeasi experienta cand iesi pe strada. eu cel putin. ca mai nimeresc o dama, ca ma impiedic de cate-un joker si mai ales pentru ca se aplica toate analogiile pentru fiecare dintre carti si fiecare dintre tipuri. e cate-un valet pentru fiecare popa si sunt multi, prea multi de 2 atunci cand n-ai nevoie. mai nimeni nu stie sa joace tabinet. pe vremuri, inaintea gurilor de metrou se punea in picioare cate o lada de paine, un blat si trei carti de joc curbate. se juca pe bani, la fel ca acum, cand intri in cazino direct de pe trotuar.

scriu eu lucrurile astea inspre bine, daca sergiu a scris de rau. m-am apucat pentru ca imi place si pentru ca m-am nascut aici.

bucurestiul mi-a furat sapca de doua ori, m-a invatat sa joc baschet, m-a informat despre cutremure si m-a ratacit de cateva ori cand eram mic. m-a format, si d-asta e misto in bucuresti. ma indoiesc ca asta e lucru putin, pentru ca nu stiu niciun alt oras suficient de mare incat sa fie o influenta separata: bucuresti nu e nici anturajul, nici vecinii, nici familia nici regiunea istorica – e cam totul la un loc: un anumit anturaj, dintr-un anumit cartier, cu mandria proprie. anumiti colegi, o anumita scoala, foarte diferita de toate celelalte. un accent special si o frecventa anume a cuvintelor in viu grai, pe care oameni ca sergiu o inteleg mai greu. asta nu poate decat sa ma bucur… pentru ca stau in bucuresti am impresia ca am gasit o scurtatura in drumul meu catre mine. pastrand analogia cu cartea, stand in bucuresti, personajul principal se defineste mai clar. are un trecut care nu poate fi copiat, cel putin nu in limba romana.

ma formeaza.