in timp ce mergeam pe strada cu castile in urechi, mi se intreba cineva in casti ‘are we human or are we dancers’. si m-a frapat ca din toata seara de sambata am tinut minte fix dimineata de duminica. nu muzica, nu dansul, nu felul in care eram imbracati, nici macar faptul ca fredonam inconstient de tare ‘a la la la la long’ chiar si dupa ce am dat comanda in creier sa se opreasca solistul. n-am tinut minte nicio gluma si nu m-au marcat altele decat sentimentele familiare care nu ma lasa sa am o apartenenta.
am scris despre asta, nu mai repet.
ce n-am scris este ca am dansat un pic, pe furis si m-a inhibat fiecare aparitie a prietenei. m-am simtit ca un copil pe scena, nicidecum ca un adolescent in calduri. am aceleasi miscari ca inainte, doar ca acum imi place sa cred ca nu sunt ridicol de ample ci discrete intr-un mod simpatic. stiu mai multa muzica, iar atunci cand dansez, ritmul imi este tot mai familiar. nu poate sa fie decat un lucru bun ca stiu ce urmeaza, pentru ca sunt in stare sa misc mana la fel ca john travolta si sa tip in ton cu gloria gaynor.
am uitat sa scriu ca am iesit si ca a fost mai frumos decat in fiecare dintre celelalte seri pe care mi le ocupam, doar-doar ajung mai tarziu acasa. in serile respective ma rugam sa fiu atat de obosit incat sa adorm cat mai repede si sa pierd senzatia de jumatate cald/jumatate rece prin patul in care mi-as fi pierdut inevitabil constiinta. mai scriam pe blog, din cand in cand, sambata n-am facut-o.
si mi-a fost rusine sa zic ‘dragoste’. am preferat si inca prefer ‘ceva mai mult decat sex’. cu caty mi-e teama sa fiu sensibil, mi-e teama sa nu fiu suficient de perfect.