brusc la 25 de ani am inceput sa ma simt mai mare, mai in varsta, mai pe un traseu. nu ma deranjeaza traseul, ma jeneaza un pic punctul in care nu am ajuns inca, dar asta e o alta discutie, perpetuua, care hraneste cu frustrari tot ceea ce apare intr-un final undeva in scris (da, inca functionez asa). nu m-am simtit om mare pe 9 februarie, ci parca un pic inainte, cam tot atunci cand cursul lucrurilor a parut inevitabil; iar aniversarea – o formalitate.
mama s-a entuziasmat, i-am zis sa pastreze cifra 5 de pe tort si s-a mai calmat. mi-a cantat, m-a facut sa ma simt prost si am ciocnit repede niste sampanie ca sa tacem toti din gura. mi-au facut cadou, saracii, iar eu l-am luat, saracul de mine. desi as vrea sa se opreasca, nici n-am inima sa pun lucrurile astea la punct, poate la 50 de ani o sa am mai mult curaj. mi-au luat tort, mi-au luat sampanie, m-au chemat, m-au mangaiat pe cap si m-au ascultat ca si cum as fi avut ceva de spus – poate chiar am inceput sa am, 25 de ani sunt…
am primit cadouri, pe care sigur ca nu o sa le inventariez. intuiesc ca ordinea in care le spun, virgulel pe care le pun si mai ales omisiunile o sa atarne greu deasupra mea si nu sunt atat de curajos. poate la 75 de ani, daca mai traieste lume care sa se bucure mai mult decat mine de aniversare. ca asa e – pe mine nu m-a incalzit foarte tare prilejul… niciodata.
si lucrul pe care ma simt dator sa le spun – internetul e prin excelenta locul (ne)potrivit pentru politeturi politice – este ca am primit mai multe urari ca niciodata. si am incercat meticulos sa raspund la fiecare, chiar m-am incumentat sa multumesc plus inca ceva: o glumita, un comentariu, o amabilitate reciproca, cateva ironii (scuze daca am fost nesuferit, intentia mea n-a fost sa stric sarbatoarea nimanui).
a fost bine, ceea ce imi doresc de acum inainte. ultimii ani de adolescenta au fost tare imputiti…